CFR CLUJ ↓

O ramă pentru derby

În sfîrşit, românii au văzut un meci de calitate: Steaua-CFR

Campionatul e teritoriul în care toată lumea se apără. Vine Fane Stoica pe Dinamo, speculează şi ia trei puncte. Campioana bate Rapidul după ce scoate de două ori, în finalul meciului, mingea de pe linia porţii. Cîrţu bagă măcar ţeava de eşapament a autobuzului în poartă şi ia trei puncte Vasluiului. Ceahlăul intră cu două autobaze în teren şi scoate egal la Galaţi. E ţara apărărilor, e ţara lipsei de veleităţi şi de curaj, e ţara înghesuielii, unde unii joacă şi pierd, alţii bubuie şi se aleg cu puncte.

Steaua-CFR merită pus deoparte pentru că a fost altfel. Pentru că nimeni n-a venit să se zidească pe sine însuşi în pereţi, ca să reziste mînăstirea. Steaua şi CFR sînt echipe bune, cu antrenori buni (o vreme am crezut că Antonio Conceicao nu poate fi decît matroz pe corăbiile lui Magellan, dar a dovedit că are calităţi de căpitan) şi au jucători buni. Yssouf Kone e omul capabil să preia perfect o minge venită de la 40 de metri, Peralta are momente de decar veritabil, deşi pe spate poartă 8, Dubarbier sprintează mereu, Mara dă bine în minge şi e capabil să bată corner direct pe capul lui Dario Flores. Surdu şi Stancu aproape că încep să se scrie împreună, fără pauză, Kapetanos e vîrf adevărat inclusiv în accepţiunea lui Gigi Becali, Onicaş creşte, Golanski aduce echilibru într-o apărare încă bulversată de plecarea lui Goian.

Un meci bun e atunci cînd ambele echipe joacă. CFR a dat gol în minutul 3, dar n-a început să bubuie mingile, patent Florin Marin la Galaţi. Steaua a venit mereu din urmă, şi la 1-1, şi la 2-2, a avut energia tinerească de a se ataca o echipă matură, funcţională şi în lipsa turnurilor Dani şi Cadu şi a semiuşorului Culio, care sigur ar fi avut ceva de spus în jumătatea lui Bergodi.

Le aşteptăm pe CFR şi pe  Steaua în grupele UEFA, să ne lungească şi să ne bucure serile de joi. Sarajevo şi, vorba lui Porumboiu, irlandezii de la Sfîntul Petrică, n-au cum să le pună piedică. Ele şi celelalte patru care mai sînt trebuie să aducă puncte, pentru că tot ele sînt cele care vor vrea să meargă în Europa, cîte 6-7 la număr, anii următori. Restul plutonului e de decor şi se va dezumfla. Poţi să te aperi un meci, două, nu un campionat întreg. Fotbalul se joacă, nu se păcăleşte.

La final, două vorbe şi despre Deaconu. Derbyul a fost bun şi pentru că arbitrul i-a permis asta. A fluierat puţin, i-a lăsat pe jucători să-şi vadă de treabă, a dat cartonaşe puţine, la final, şi numai cînd a fost neapărată nevoie. Craiova-Dinamo, de etapa trecută, putea fi la fel de bun precum Steaua-CFR, dacă n-ar fi avut atîtea întreruperi. Sandu Tudor ştie de ce!

Chiar aşa: cine este Balaj?

Marian Iancu nu e de acord cu delegarea băimăreanului la finala Cupei

Patronul lui Poli spune că Balaj e un visător. Asta nici n-ar fi rău, dacă n-ar adăuga că băimăreanul e legat afectiv de CFR Cluj, iar Iuliu Mureşan e părintele lui spiritual.

O judecată nedreaptă din mai multe puncte de vedere. Din toate, chiar.

Înainte de a fi visător sau fiu spiritual, Balaj e arbitrul numărul unu al României în 2008, conform ierarhiei CCA.
Apoi e arbitrul care a condus în această primăvară un meci de Cupa UEFA, Sampdoria - Harkov, fiind primit ostil de o tribună italiană care n-are nici un motiv să-i iubească pe români. La final, însă, ostilitatea a dispărut, deşi Sampdoria a fost învinsă pe teren propriu.

Mai departe, Cristi Balaj, alături de Tudor, Deaconu şi alţii, a trebuit să suporte, pe finalul returului, asaltul brigăzilor străine mai bune sau mai slabe, tocmai pentru că preşedinţii de cluburi, prin telefoanele şi influenţele lor, au reuşit să demonetizeze noţiunea de arbitru român corect.

Nu în cele din urmă, Balaj a stat suspendat toată luna mai (exagerat, dar s-au băgat nişte băieţi de bine, ale căror butelii n-a avut nici un chef să le distribuie în Maramureş) tocmai pentru că a greşit, sau s-a spus că a greşit, tocmai la un meci al Timişoarei cu Farul, şi tocmai în favoarea Timişoarei.

Da, într-adevăr, Balaj a greşi grav pentru CFR într-un meci la Bistriţa, acordînd un penalty care n-a fost. Asta se întîmpla însă acum mai bine de un an şi jumătate, timp în care i s-a amintit de zeci de ori eroarea, pe care n-a negat-o, ci a insistat doar ca ea să fie luată drept greşeală omenească. De atunci a mai arbitrat de cîteva ori CFR-ul, fără să recidiveze. Dacă asta înseamnă filiaţie spirituală, atunci Balaj poate fi, în egală măsură, şi urmaşul spiritual al lui Iancu, pentru că a greşit şi pentru Poli, nu şi pentru Cluj.

În aşteptarea punctelor de la TAS, Marian Iancu începe încălzirea pentru finala Cupei, iar atacarea arbitrului e un program de stretching mental obligatoriu. Abia apoi vin exerciţiile cu mingea, unde patronul va jongla cu dexteritatea unuia care întotdeauna, înainte de orice partidă, se pregăteşte individual mult mai bine decît propria sa echipă.

Kovacs, al 12-lea jucător

Cînd la 22 de ani ţi se încredinţează Supercupa şi chiar te descurci bine, înseamnă că ai toate şansele să devii mare arbitru. Cînd la 24 de ani, în loc să mergi înainte, ai păşit ca racul, înapoi, trebuie să-ţi pui întrebări. Dacă nu ţi le pui, înseamnă că ai certitudini. Şi ştii cu precizie ce ai de făcut.

Istvan Kovacs a arbitrat partida de la Cluj în sens unic, spre poarta Bistriţei. Erau momente în care ni-l readucea aminte pe Rotărescu, din meciurile Victoriei, ani în care fragedul Istvan abia vedea lumina zilei. N-avea cum să se inspire din epoca de aur, ci din contemporaneitatea care se dovedeşte la fel de tenebroasă. Măcar pe vremea “tabloului” japca funcţiona ca instituţie venită din partea unor arbitri pîntecoşi, în prag de retragere. Acum, corpul de balet s-a împrospătat, are solişti gelaţi, arătoşi, milenarişti, care rezolvă problemele rapid, cu zîmbetul pe buze.