Echipa naţională ↓

Mircea Lucescu şi Anghel Iordănescu se înfruntă într-un derby pe care n-am fi vrut să-l vedem

Două laturi ale patrulaterului celor mai mari antrenori români. Alături de Covaci şi de Ienei, nea Puiu şi nea Mircea alcătuiesc un paralelogram redutabil. 12 ani la echipa naţională. Paternităţi revendicate ale Generaţiei de Aur. Iordănescu, antrenorul secolului, Lucescu, pe banca Interului, plus o grămadă de titluri în Turcia şi Ucraina, plus o Cupă UEFA. Dinamo-Steaua, Bratislava -Passadena, Valentin Ceauşescu - Tudor Postelnicu.

Derbyurile sfîrşitului de epocă de aur, reloaded, în alb-sepia, la peste 20 de ani distanţă. Ghete de Aur contra titluri naţionale. Doi tineri în raglane, unul creţ şi imobil, altul agitat, cu o şuviţă căruntă despicată din părul negru, căzîndu-i pe frunte. Doi foşti mari jucători. Slavă Domnului că n-au dus comparaţia pînă la carierele cu crampoane, pentru că aveam căpitanul de la Guadalajara contra veteranului care intra în finala de la Sevilla să ţină mingea şi să stăvilească iureşul Barcelonei.

Iordănescu a emis o părere. Că din meciul de la Varşovia a remarcat doar rezultatul. Nu e singurul care a spus asta, dar Lucescu îi reproşează că a spus-o tocmai el. Că antrenorii nu trebuie doar să se apere între ei, ci să-şi apere şi fiii.  Aluzie uşor neelegantă, dar fină, pentru cunoscători, la cariera de antrenor de succes a lui Răzvan, în comparaţie cu Edi, care nu s-a împlinit în fotbal. În balanţă, Iordănescu a avut grija şi avantajul de a da declaraţiile în seara lansării cărţii despre Dan Petrescu, înconjurat de crema Generaţiei de Aur. Adversarul era în frigul Doneţkului, singur, avînd la ureche telefonul şi în suflet sentimentele de tată.

Deşi derbyul a fost echilibrat, nu l-am găsit savuros. I-am fi vrut pe amîndoi alături, vorbind despre cei aproape 100 de ani de fotbal pe care îi au împreună. Pe Mircea Lucescu l-am fi dorit dînd reţeta elixirului construcţiei, pe care pare s-o ţină doar pentru el. Pe Iordănescu l-am fi dorit pe bancă, 59 de ani, vîrsta sa, permiţîndu-i să fie mai mult decît senator. E, cumva, vîrsta medie a selecţionerilor europeni, unde Blazevici se apropie de 75, Trapattoni şi Rehhagel au 70, iar Aragones a cîştigat Europeanul la 71. România are peste 400 de parlamentari, însă doar unul dintre ei a reuşit să-l antreneze pe Hagi!

Lucescu şi Iordănescu sînt mari, renumiţi, valoroşi, ranchiunoşi, plini de ambiţii. Cum apare o silabă neconvenabilă, vine telefonul de la Doneţk şi se prezintă fişa inventarului titlurilor furate acum un sfert de veac. Plus amănuntul că anul ăsta Europa League e mai tare decît Liga Campionilor. Se compară performanţe, stele de colonel, trese de general, într-un spectacol pe care tinerii de 18 ani îl privesc ca şi cum noi, mai vîrstnicii, am vedea un DVD al războaielor dintre Traian şi Decebal.

Trebuie să dăm pagina înapoi. L-am vedea pe unul ţinîndu-l de umeri pe foarte tînărul Ronaldo, la Inter, iar pe celălalt ţopăind, cu şuviţele în vînt, în hora bucuriei din America. Aşa, ţinînd cartea deschisă aici, am fi şi noi, şi ei mai tineri.

Cărămidă peste cărămidă, printre schelele de pe Legia

Ce ne-am dori să ajungem iarăşi acolo, peste vreo doi ani şi jumătate! Acolo, pe stadionul Legia, care poate pînă în 2012 va fi gata şi nu va mai sălta nisipul din gazon, ca pe vremea lui Gravesen!

De fapt, ăsta e scopul! Să ajungem la următorul Euro, să ajungem şi noi undeva, pentru că de vreo 10 ani sîntem într-o zonă gri, de unde nu prea mai ieşim.

La Varşovia, pe şantierul fostei Republici Populare Polone, am făcut ce trebuia să facem. Am construit! Încă o cărămidă, încă un mijlocaş, încă un pefeleu. Încă vedem schele de jur împrejur. La mijlocul terenului se toarnă beton. Apostol, Codrea, Ghioane, Bănel, Roman, Tănase. De pe şantier lipseşte legendarul Dorel. În atac finisăm şi finalizăm. Cu Daniel Niculae, care dă gol mai rar decît ciclul anotimpurilor, dar marchează la naţională. O fi venit Cantona să-l vadă pentru vreo selecţionată de fotbal pe nisip?

După ce marcăm, reorganizăm şantierul. Ne betonăm în stilul Răzvan, departe de poartă. Polonezii trudesc ca nişte mozaicari plătiţi cu săptămîna, cînd ajunge mingea în careul nostru, braţele de macara ale lui Pantilimon se întind. Apostol e de vreo 6 meciuri cu mîna pe mistrie, Răzvan scrie pontajele,  pare să facă schimbările cu creionul după ureche, Tănase cu Goian, că doar se apropie finalul şi 1-0 în deplasare e bun, ca la Budapesta. Polonezii nu-i au pe Krasici şi Jovanovici, să dărîme tabela.

Mai avem aproape un an pînă la inaugurarea edificiului. Cînd vor începe preliminariile, molozul va trebui să fie scos, acoperişul va fi obligat să rîdă în soare. Pînă atunci mai avem Israelul, alt şantier în primăvară, şi nişte puncte de lucru cu jucătorii din ţară.

Salopete, băşti pe cap, muncă şi linişte. Dacă le avem pe astea, facem o echipă naţională decentă, onestă şi muncitoare. De strălucit nu strălucim, pentru că prinţii şi briliantele petrec noaptea şi nu pot să vină la schimbul unu, cînd se face prezenţa.
 

Ba Răzvan Lucescu, Ba Mutu, ba arbitrul, ba sistemul, în funcţie de interes

Ştiam demult că România e unită ca ochii găinii, dar nu credeam că la priveghi, în loc să plîngem decent răposatul, adică echipa naţională, ne răfuim dezlegîndu-i picioarele şi încercăm să plătim poliţe, străduindu-ne să părem, totodată, mai deştepţi decît sîntem în realitate.

În zilele care au trecut după Maracana (ce onoare pe noi să pierim pe un cîmp de luptă cu nume celebru, chiar dacă e surogatul slav al monumentului de la Rio!) ne-am făcut mendrele mai ceva ca de obicei, vorbind mult şi prost în funcţie de cum ne-a mînat interesul şi identificînd vinovatul exact acolo unde aveam noi, personal, o problemă.
Îl lăsăm pe Borcea, care a găsit de vină presa, neînţelegînd că fără ajutorul ei, uneori mai intens decît era cazul, nu i-ar fi văzut nimeni nădragii roşii şi scurteica de dresor de hîrciogi!

Şi mergem la acei domni preşedinţi care demult i-o coceau lui Răzvan Lucescu, pentru că într-o împrejurare sau alta nu le-a convocat cutare jucător. Au înghiţit în sec după Paris, n-ai ce să spui după 1-1 pe terenul Franţei, chiar dacă erau de spus destule. Acum, ieşiţi de după cotitură, impetuoşii dau tare, combat adînc, plătindu-şi cu vîrf şi îndesat frustrările.

Îl lăsăm şi pe magistrul Mircea Lucescu, în opinia căruia marele vinovat e arbitrul. Am mai vorbit despre asta, la 5-0 arbitrul e vinovat aşa cum trebuie trasă la răspundere Sexy Brăileanca pentru deriva continentelor.

Trecem la cei care au prins prilejul să se răfuiască acum cu Federaţia. De pildă, sindicalistul norocului bun de suprafaţă, Marin Condescu, găseşte grave lacune sistemului, îndemnîndu-ne la profunzime în judecată şi punînd tunurile pe conducerea federală. Fără îndoială că Federaţia e vinovată, dar e aceeaşi Federaţie pe care domnia sa o sprijinea masiv nu demult, îndemnînd ortacii din colivii ai fotbalului s-o voteze neabătut.

În fine, Mutu. În urmă cu cîteva luni îl certau fraţii Becali şi-l apăra Nicu Gheară. Acum e invers. Giovani şi Victor, faţă de care Briliantul nu-şi va putea plăti niciodată datoriile morale, încearcă să-l scoată din încercuire, în vreme ce dinspre fostul Nicu, actualul domnul Nicu, vin aparente săgetuţe, care de fapt sînt obuze camuflate în înveliş de napolitană. Fireşte că şi Mircea Sandu, în calitate de frenetic vizitator al localităţilor Ibiza, vara, şi Kitzbuhel, iarna, încearcă să fie cumva aspru  faţă de Mutu, dar, ca în multe dintre cazuri, lasă răspunderea altora.

În 2055, cînd vom pierde cu 55-0 pe vreo altă Maracană, vom fi la fel. Strănepoţii patronilor vor înfiera strănepoţii selecţionerului, asta e clar. Iar sindicaliştii şi impresarii, în funcţie de vremuri, vor ataca sau vor apăra Federaţia şi pe cine ştie ce viitor Briliant, care acum nu e nici măcar în scrisori, nici măcar în conversaţii sterile pe mess. Unde despre ţară se va putea scrie la fel. D kkt.