Diverse ↓

După 19 ani, las scrisul. O fac pentru a mă proteja de eroziune

Am semnat primul material în presa scrisă în octombrie 1991, la meciul cu Scoţia. Am bătut cu 1-0, Hagi a marcat din penalty, iar eu am făcut un reportăjel de atmosferă, din mijlocul suporterilor scoţieni, rupţi de conţinutul sticlelor pătrate din buzunare. Îmi luasem de acasă, într-o geantă, ditamai radiocasetofonul cu baterii R6, să le înegistrez reacţiile. Am stat în peluza din spatele porţii în care a marcat Gică. Scoţienii au spus fuck şi cam atît.

A doua zi am dat fuga la chioşc să văd dacă mi-a apărut textul. Am răsfoit febril săptămînalul “Fotbal plus”, unde debutam. Da, undeva, într-un colţ, era o ştire, semnată de mine. Că scoţienii au înjurat. Pentru asta mă cărasem prin tramvai cu casetofonul în spate!

Fotbal Plus, Sportul românesc (să trăiţi, nea Mitică Dragomir, că ne-aţi dat serviciu în centru), ProSport (ave, Tolo, vorba lui Traian Ungureanu, dacă nu-ţi venea ideea, mai stăteam cîţiva ani în plumb, în Brezoianu), în fine, Gazeta Sporturilor. Plus televiziuni, plus comentarii de meciuri, la care recunosc că nu mă prea pricep, plus sute de studiouri de noapte cu Marcel Puşcaş, Radu, Sile, Emil, Cosmin, Bogdan. Prietenii, ani alături.

De aproape 18 ani sînt în aceeaşi echipă. Cu Ovidiu Ioaniţoaia, pe care l-am sunat ieri cu strîngere de inimă să-i spun că plec. Cu Andrei Vochin, cu Cristi Geambaşu, cu care cred că am petrecut mai multe ceasuri împreună decît cu nevastă-mea. O am pe Maria în faţă, pe Emil Mierlă în stînga. Am început să par un orb care merge prin viaţă şi prin carieră fără să se mai uite, pentru că ştie locurile la perfecţie.

Riscurile continuităţii
Despre continuitate se vorbeşte mereu cu silabe de aur. E o virtute, fără îndoială. Cînd eşti virtuos, rişti însă să devii uzat. Presa e un domeniu care toacă. Ar trebui să fii tot timpul proaspăt, inventiv, interesant, chiar dacă te doare măseaua, ai copilul bolnav sau tocmai ţi-a tamponat unul maşina la stop. Chiar dacă nu se întîmplă nimic din toate astea, tot rişti să devii plictisitor. Capacitatea umană de a veni zilnic cu ceva nou are limite. Simt că le-am atins, le atinsesem mai demult, dar mi-era nu ştiu cum să recunosc asta. După 40 de ani, te baţi cu timpul şi cu kilogramele. De burtă poţi să scapi, de ani nu! Plus că mai e şi criza. Gazeta încă n-a fost atinsă, însă, vorba lui Ovidiu Ioaniţoaia, 2010 va fi un an aşa şi aşa. Mult mai greu decît 2009, dar infinit mai uşor decît 2011.

Om din fotbal, nu de fotbal
Unde plec? Acolo unde am fost solicitat. Victoria Brăneşti, vreo 20 de kilometri de Bucureşti, în direcţia Lehliu. Locul 1, Seria 1, liga a doua. O prietenie de aproape 20 de ani cu Ilie Stan ( o să vă convingeţi în curînd că vede doar fotbal 24 de ore din 24), de cînd el era tînăr fotbalist, iar eu tînăr reporter, m-a determinat să fiu de acord. I-am cunoscut pe oamenii de acolo şi am încredere în ei şi în proiectul lor, adică al nostru. Într-o societate în care majoritatea lucrurilor merg în jos, sau în cel mai bun caz stau pe loc, Brăneştiul a urcat şi urcă. Mă duc să-l împing şi eu puţin din spate.

Salvez, închid fişierul, dar ţin ochii deschişi. Nu vreau să se umezească, aşa că-mi amintesc ce-a zis poetul Gării de Nord, din filmul lui Nae Caranfil: “Viaţa e complexă şi are o serie de aspecte“. Pa!

“Gazeta şi presa sportivă în general pierd un ziarist de clasă, o adevarată enciclopedie în materie de fotbal. Vreau să sper că Buză nu va regreta niciodată decizia de a se retrage!”
Ovidiu Ioaniţoaia, director Gazeta Sporturilor

Gălcă e unul dintre miile de români din Spania

A luat contact cu generaţia de aur la început pentru cîteva minute, în finalurile de la Pasadena, cînd nea Puiu îi băga, tactic, pe el şi pe Papură, să se mai scurgă cîteva clipe, atunci cînd Asprilla sau Batistua veneau mereu peste noi. La întoarcerea din America, microfoanele se înghesuiau în jurul titularilor, el, Costel, rămînea la urmă şi în loc să plece la Barcelona sau cine ştie unde, lua drumul Ghencei. Dădea, el, mijlocaşul defensiv, toate golurile într-un 5-0 cu Braşovul, trăgea tare două ediţii de Liga Campionilor (un meci memorabil la Split, cu Hajduk) şi în ‘96 apuca şi el să plece afară, la Mallorca. Mai tîrziu şi mai prost decît starurile, dar el niciodată nu s-a comparat cu ele.

Costel Gâlcă e antistarul perfect. Tace cînd alţii vorbesc. Face cînd alţii stau. Nu vă miraţi, a jucat 10 ani în fotbalul spaniol, în Primera şi Segunda. A dat şi goluri, 13 în primul sezon, la Mallorca. Cifră de atacant, nu de mijlocaş defensiv. Chiar aşa,  cîte goluri are anul ăsta Toja, care nici nu e aşa de defensiv? Cel mai spectaculos l-a dat în propria poartă cu Bistriţa!

Acum, lui Costel, care, aşa antistar cum a fost, a prins 68 de selecţii pentru România,  i se arată banca tehnică a Almeriei. Echipă mică, de coada clasamentului. Şi “i se arată” e termenul potrivit, pentru că nu se ştie dacă se va aşeza pe ea. Prin preajmă se învîrt Luis Fernandez, Diego Simeone, Luis Enrique. Toţi staruri, el, antistar.

S-ar putea să ia Almeria acum, s-ar putea s-o ia altădată, s-ar putea să n-o ia deloc. Oricum, el tot la Almeria e, acolo unde şi-a şi încheiat cariera. La Almeria B, în liga a patra, pe locul doi.  Construieşte de jos, trudeşte cinstit, ca mii de alţi români din Spania. Îşi aşteaptă clipa de graţie, care poate fi acum, mîine sau mai tîrziu.

În Spania, cînd la 37 de ani eşti deja în grila unui club, chiar şi la gruparea secundă, înseamnă că figurezi în evidenţă, că exişti, că ai intrat în sistem. Nu vei sta toată viaţa acolo, vei urca, depinde de tine şi de şansă cînd şi pînă unde. N-o luaţi neapărat ca pe o comparaţie, dar şi Pep Guardiola a venit la Barca de la Barcelona B, multe cluburi îşi aleg antrenorii pe aceste filiere.

Un antrenor român clădit de sistemul spaniol înseamnă un antrenor român mai puţin. Instruirea e alta, oamenii sînt alţii şi altfel, e greu de crezut că după cîţiva ani staţi pe acolo vii acasă şi stai la pîndă să prinzi criza de nervi a unui patron ca să se facă loc şi pentru tine.

Antrenoratul e o meserie pe care dacă o înveţi cum trebuie şi unde trebuie, înseamnă c-o înveţi bine. Dacă nu credeţi, uitaţi-vă la Boloni, care a plecat şi el de jos, de la Creteil şi Orleans. Cînd îţi începi cariera la un mare club sau la naţională nu faci decît să pierzi cîţiva ani. Sau poate chiar să-i pierzi pe toţi!

Nu vă miraţi: Steaua-Vaslui va avea audienţă mai mare decît Barcelona-Real

Nu e nici o greşeală în titlu! Camp Nou e Camp nou, iar Cîmp Nou e Ghencea. Cu muşuroaie, iarbă împleticită şi jupuită, cu aspect de mirişte judeţeană. Terenul călcat de Apostol şi Luis Fabiano acum cîteva zile a obosit şi aşteaptă un nou Rudi Konrad, în locul celui răposat, care l-a zămislit şi l-a îngrijit vreo 20 de ani.

El Clasico, spun hispaniştii noştri care ne vor delecta cu vorbele lor direct din tribuna catalană, va avea 1,3 miliarde de privitori, cam o cincime din populaţia Planetei. Meciul va fi văzut în Matto Grosso, în iurte, igluuri, vile, apartamente, pagode, palate şi printr-o neinspirată punere în scenă, mai puţin în România. Mingea va porni să se rostogolească, în Ghencea la ora 8 şi în Catalunya la ora 7, ceea ce înseamnă aceeaşi secundă.

Grea alegere dacă eşti român! La cine să te uiţi? La Kapetanos sau la Ibrahimovici? La Wesley sau la Cristiano Ronaldo? Mai există o soluţie, zappingul. O fază aici, o fază dincolo. Însă experienţa dovedeşte că din două meciuri pe care le urmăreşti alternativ, cu degetul pe telecomandă, practic, nu înţelegi nimic, chiar dacă ai şi Internetul deschis în faţă. Sînt două meciuri pe care trebuie neapărat să le vezi cap-coadă, la care te enervează inclusiv solo-spoturile de 7 secunde cu saci de ciment, inclusiv micşorarea ecranului pentru abonamente tip fluture, pisică sau panteră.

De prin vară, cînd şi-au făcut ţintarul, spaniolii au decis că El Clasico se va juca duminică 29 noiembrie, la ora 7pm. Prin comparaţie, în campionatul nostru nu există puncte fixe pe termen lung. De exemplu, pe lpf.ro încă nu s-a afişat cum se va disputa etapa de la sfîrşitul săptămînii viitoare, zilele, orele şi televizările. Vom afla abia luni-marţi.

Prin urmare, cînd au pus Ghencea duminică, la 8 seara, eminenţele cenuşii autohtone ştiau de Real-Barcelona. Sigur că e opţiunea 1, sigur că e Antena 1, sigur că după meci începe bingoul, sigur că e prime-time.  Dar se făcea gaură-n cer dacă Steaua-Vaslui începea la 20.15 sau la 20.30, să poţi vedea ca lumea măcar un început, un sfîrşit şi ceva prin pauze?

Cifrele de audienţă vor fi mai mari în Ghencea şi aşa ar fi fost şi dacă meciurile erau la ore diferite, fiindcă Antena e pentru toţi, Digi doar pentru mai puţin de jumătate. Dar se puteau respecta telespectatorii români ai derbyului spaniol. Românului îi e mai aproape cămaşa, adică Ovidiu Petre şi Burdujan, contestarea lui Gigi sau primirea lui Lăcătuş cu aplauze, motiv pentru care Messi şi Benzema vor avea de suferit fără să poarte vreo vină. Lor puţin le pasă, însă nouă, da!