Olympiastadion, muzeul cu gazon perfect

De 12 ani, fotbalul din Munchen (Bayern, M1860, naționala Germaniei) se joacă pe noul Allianz Arena. Vechiul Olympiastadion nu s-a dărâmat, ci a rămas accesibil vizitatorilor

O Olimpiadă (1972), un Mondial de fotbal cu finală cu tot (1974), un European, tot de fotbal (1988), cu finala Olanda-URSS în care Van Basten a marcat golul acela fabulos la poarta din stânga, cum privești de la tribuna oficială. Aceeași poartă la care au înscris Breitner și Gerd Muller în finala din iulie 1974, aceeași poartă la care Cruyff s-a străduit, toată repriza a doua, să egaleze. Pe lângă aceste momente de legendă, Olympiastadion a găzduit mai multe finale de Liga Campionilor (anterior Cupa Campionilor Europeni), ultima în 1997, mai multe ediții de Europene și Mondiale de atletism.

Un fel de parc „23 August”. Dar parcă altfel
Parcul Olimpic se află în nordul Munchenului, într-o zonă verde, lipit de uzinele BMW, care au și ele muzeu, unde vezi cam toată istoria automobilului, de la anii roților cu spițe și ai țevii de eșapament îndreptate către cer, până la prototipurile anilor 2020. Firește că la tot pasul ți se țin prelegeri despre materiale reciclabile și despre păstrarea stratului de ozon.

Dincolo de bulevard e Parcul Olimpic. Olympiahalle, adică o imensă sală de sport, Olympiaschwimmhalle (bazinul de natație), un turn de peste 200 de metri, unde poți să urci cu liftul, pentru 7 euro, până la cota 181. Acolo găsești un restaurant care se rotește și, timp de 50 de minute, cât e o rotație completă, admiri cam toată Bavaria, dar și mai departe, vârfurile de peste 4.000 de metri ale Alpilor Austrieci.

Alături e vechiul Olympiastadion, cu scaunele lui verzi. Pe gardul de dinafară, pe o placă de marmură, sunt gravate numele tuturor medaliaților cu aur de atunci, din 1972. Îi găsim pe luptătorii Gheorghe Berceanu și Nicolae Martinescu, dar și pe Patzaichin, al cărui nume a fost hispanizat, fiind scris „Juan”.

Puțin mai încolo, Satul Olimpic. Arhitectura seamănă cu Amfiteatru sau Panoramic de la Olimp, construite cam tot în anii aceia. E și un turn de parașutism, și dacă n-ar fi peluzele perfecte și sutele de gâște și de rațe care să-ți ciugulească din palmă, aproape că te-ai simți ca la București, în parcul din jurul Arenei naționale. Verdeață și sport.

Amintiri triste
Fiind început de septembrie, din difuzoare răsună muzică tristă, cu accente evreiești. Un fel de Hava Nagila mai lentă, mai tărăgănată. La 5 septembrie 1972, în plină Olimpiadă, 11 membri ai delegației israeliene, sportivi și oficiali, au fost uciși într-un atentat revendicat de gruparea teroristă palestiniană Septembrie Negru. Opt teroriști palestinieni și un polițist neamț au pierit și ei în schimbul de focuri. Zeci de domni în costume de culori închise, cu nelipsita chipă pe vârful capului, împart pliante trecătorilor.

Istorie pentru 8 euro
Ca să intri să vizitezi Olympiastadion, dai 8 euro de persoană dacă vrei ghid, acces pe iarbă și în vestiare. Dacă dorești doar să stai în tribune și să te plimbi, dai 3 euro. Ghidul vine special pentru două persoane, se plimbă o oră cu tine, vorbește într-una și, la final, îți pune la dispoziție o minge adevărată cu care să te joci pe gazonul perfect, mai bun ca pe majoritatea stadioanelor Ligii 1. Pe Olympiastadion nu joacă însă nimeni. Gazonul e impecabil doar pentru ochii vizitatorilor.

Picior mic, picior mare
Coridoarele de sub tribune sunt strâmte. Pardoseala e din mozaic, la fel ca la hotelurile noastre sindicale, construite acum aproape o jumătate de veac. În anumite săli e parchet dat cu ceară, iar în incinta pentru conferințele de presă sunt câteva mașini de scris la care jurnaliștii de-acum câteva decenii își scriau textele. Loja oficială interioară e mică, parchetată, cu canapele de pluș, iar vestiarele, ca dimensiune, sunt mult sub ceea ce găsești astăzi la Chiajna, să nu mai vorbim de Craiova și Arena Națională. Dușurile funcționează, apa caldă e prezentă, iar într-un colț sunt niște uscătoare de păr, ca niște căști de la un coafor de dame. Un buton apăsat și aerul cald vine imediat. Același aer cald zvânta coama zulufată a lui Breitner cu patru decenii în urmă.

E și un muzeu, mai degrabă discret și intim decât somptuos. Pe un raft stă torța olimpică din 1972. Alături, încălțări de competiție. Ghetele lui Beckenbauer, numărul 7, adică 41. Curios, pentru că înălțimea oficială a lui Franz e de 1,81, dar se pare că marii fotbaliști au piciorul mic. Tot 7 purta și Gerd Muller, la 1,76. Piciorul lui Rummenigge (1,82) era numărul 8, adică 42. Uli Hoennes, actualul controversat președinte, era mai „dezvoltat”, 44. Ies din tipar pantofii de atletism ai lui Ulrike Meyfarth. Săritoarea în înălțime care lua medalia de aur la Munchen la doar 16 ani (avea să câștige aurul și 12 ani mai târziu, la Los Angeles) are 46 la picior, ce-i drept la o înălțime de 1,88. De fapt, în magazinele nemțești cu greu găsești încălțări de damă 36 sau 37. De regulă, mărimile sunt de la 38 în sus.

De ce muzeu?
Vedem că se dărîmă Ghhencea, iar gazonul se livrează la caserolă, precum salata de vinete. S-a dărâmat vechiul Wembley și s-a făcut altul. Multe dintre stadioanele noi se reclădesc pe locul celor vechi, altele se fac în alte părți, de regulă în afara orașului, pe câmp, precum noul Allianz Arena, inaugurat în 2006, înainte de Mondialul din Germania. Noile arene sunt capsulate, par de afară niște scoici imense și sunt destul de lipsite de personalitate. Zici că sunt toate la fel, diferă doar capacitatea, adică înălțimea tribunei.

Nemții, mai concret bavarezii, au ales să păstreze vechiul Olympiastadion, să nu-l dărâme. Să scoată bani cu țârâita de la vizitatori, 8 euro acum, alți 8 euro peste o oră. Să plătească personal de întreținere, ghizi, utilități. Oare de ce? Pentru că Olympiastadion face parte din istoria lor, care se cuvine să fie cunoscută. Pentru că vechea arenă arată tinerilor de azi ce însemna sportul de ieri, fotbalul de ieri, viața de ieri. Povestește cum se câștiga, cum se suferea în arenă și, în linii mari cum se trăia pe vremea când ochii oamenilor nu erau îndreptați doar spre touchscreen.