De ce pierdem așa de rău
0-4, 1-5 la fotbal. Sau 1-6, 0-6 la tenis. Înaintea tuturor acestor dezastre, ne-am dorit mult să învingem. E bine să nu pierzi, dar contează și cum pierzi
Scoatem din context ultimul 0-4, cel al Viitorului de la Salzburg, pentru că acolo nu aveam iluzii. Echipa lui Hagi, decimată și demoralizată, n-avea cum să facă mai mult în Austria. Nimeni nu i-a cerut calificarea, dar parcă după 1-3 acasă mergea un scor mai strâns la poalele Alpilor. De ce nu?, chiar o remiză de palmares, care puncta și în clasamentul UEFA. Dar a fost 0-4, proporția de înfrângere cu care cam începem să ne obișnuim.
Îl mai țineți minte pe N’Doye?
Acum cinci ani, Vasluiul întâlnea Fenerbahce (vom reveni și vom constata mai jos dacă turcii sunt, într-adevăr, așa de mari) în preliminariile Ligii Campionilor, tot pe ruta non-campioanelor. 1-1 pe Bosfor, scor promițător pentru calificare, tot 1-1 în retur, la Piatra-Neamț. Era pe la jumătatea reprizei a doua când N’Doye a ratat un penalty. S-a terminat 4-1 pentru Fener, în ultimele 20 de minute ai noștri fiind jaloane, departe de ce arătaseră în celelalte 160 ale „dublei”. Nici Ousmane, nici mulți dintre coechipierii săi nu erau români. Echipa însă era și se impregnase cu toate toxinele meleagului, delăsarea fiind una dintre ele.
Cum te bat granzii
Se tot spune că în meciul tur plus o oră de joc din retur, adică 150 de minute din 180, Steaua a jucat de la egal la egal cu Sporting. Și că dezastrul a venit după cele două goluri rapide ale lui Acuna și Gelson. Dar nimeni nu-și explică de ce a venit dezastrul. De ce nu s-a terminat 2-3, 3-3 sau măcar 2-4? De ce a fost 1-5?
Sau de ce Viitorul, după ce a intrat în prelungiri la Nicosia (scuze pentru subtitlul de mai sus, cei de la APOEL numai granzi nu sunt), a mai luat trei goluri în timpul suplimentar, deși unul singur era suficient pentru necalificare.
Sau de ce Simona Halep, după ce ne-a strâns pe toți, profani sau specialiști, în fața televizoarelor, sub ispititoarea amenințare că ar putea deveni numărul unu mondial dacă o bate pe Muguruza, a pierdut 1-6, 0-6. Acest scor la tenis e echivalentul unui 1-5 sau 0-4 la fotbal, dacă nu și mai rău. Când vrei să devii numărul unu în lume, poți să și pierzi, dar nu așa. La scorul ăsta și nepunând în teren niciuna din ultimele patru-cinci mingi ale meciului!
Cum se bat granzii
În comparație cu Ostersunds, PAOK-ul lui Răzvan Lucescu și, mai ales, Galata, eliminată în runda precedentă, pot trece drept granzi. Dar suedezii au trecut de ambele și nu doar pentru că antrenorul lor, un englez, se numește Potter. Graham, nu Harry, dar tot Potter.
După cum și Fenerbahce face parte din aceeași categorie, a granzilor, în raport cu Vardar. După 2-0 pentru gazde la Skopje, macedonenii au câștigat și în Turcia cu 2-1, mergând în grupele Europa League în detrimentul unei echipe la care joacă Neustadter, ex-Schalke, Skrtel, marca Liverpool, Isla, chilianul fost la Juve, Van Persie sau Valbuena, „prietenul” lui Benzema. De la Vardar singurul nume cunoscut e Boban Nikolov, și asta pentru că a trecut acum câțiva ani pe la Viitorul lui Hagi.
Au făcut Ostersunds sau Vardar chestiuni de viață și de moarte din aceste meciuri? Probabil că nu.
Dincolo de lumea normală
În schimb, noi am transformat Arena Națională și court-ul de la Cincinnati în teritorii ale speranței și ale iluziei. Cu o zi înainte de Muguruza se făceau comparații între Ilie Năstase, număr unu mondial real pe vremea perciunilor și a pantalonilor evazați, și Simona, număr unu virtual într-o epocă în care chestiunile virtuale venite pe ecran cu touch iau fața trăirilor reale. Iar înainte de returul cu Sporting ne imaginam grupe de Champions League, întrebându-ne dacă e mai bine să ne fie Real sau Bayern cap de serie.
Toate aceste visuri deșarte pe care ni le hrănim cu poftă ne transpun în altă lume decât cea normală în care ar trebui să trăim. Dacă Steaua pierdea cu 2-0 la Lisabona și făcea apoi 1-1 acasă cu Sporting, era cel mai normal lucru din lume și nu mai aveam frustrări. La fel dacă Simona pierdea 4-6, 5-7. Dar noi ne dăm doar arareori seama cine suntem cu adevărat și devorăm cu voluptate aceste anomalii care duc la dezastre. Ne-am născut să căutăm mereu semnele de exclamare, și când trebuie, și când nu.