Ce trebuie să înțelegem din transferurile iernii

Toșca, Vătăjelu, Răzvan Marin, Rotariu, Adi Popa. Mutări spre Vest, pe bani frumoși. Teoria fotbalului intern slab e convenabilă, dar falsă

Dacă trecerea lui Răzvan Marin la Standard a fost o afacere bună, cedarea lui Dorin Rotariu la FC Bruges e excelentă. Pentru el (vorbim de campioana Belgiei și de liderul la zi, nu de poziția de mijlocul clasamentului unde se află Standard), pentru Dinamo, pentru Negoiță personal, pentru echipa națională a României. Pentru toată lumea, poate mai puțin pentru Andone, care se pomenește fără cel mai bun om de atac cu trei zile înainte de meciul cu Viitorul. Și poate că nici pentru suporterii lui Dinamo, care au citit suma tranzacției și așteaptă ca patronul, pe care oricum nu-l iubesc cine știe ce, să pună jucători (buni!) în loc, măcar cu o parte din banii încasați.

Cât e de slab fotbalul nostru?
Ne place să ne ascundem după paravanul pe care scrie „fotbal slab, campionat slab”. E cea mai la îndemână soluție. Cum să faci o echipă națională puternică dintr-o competiție internă de nivel atât de scăzut? N-ai cum! E normal să pierzi meci după meci când tu nu produci nimic!

Ba uite că produci! Toți cei plecați în această iarnă din Liga 1 au fost evaluați de cluburi occidentale serioase, înregimentați și, majoritatea, băgați imediat să joace. Cât de slab e un campionat care-l dă pe Toșca? În fond, cine e Toșca? Un jucător bunicel, nu foarte bun, care juca la Steaua fiindcă n-avea cine altcineva s-o facă în locul lui, care mai era și rezervă uneori și care probabil că urma să-și încheie cariera fără să știe exact dacă e fundaș central sau fundaș stânga. Uite că acest produs îndoielnic al unei competiții lamentabile se transferă pe un milion de euro la Betis și joacă imediat, la două zile după ce-a jonglat la prezentarea oficială. Deși Toșca nu venea din competiție, ci din Antalya, din pregătiri, face față contra Barcelonei, evoluează cu o naturalețe de parcă în fața sa s-ar fi aflat Pena de la Chiajna, nu Messi și Suarez, iar echipa sa obține un rezultat remarcabil, fiind la câteva zeci de secunde de o victorie memorabilă.

Întrebări la care s-a răspuns deja
Cum să batem noi, românii, Polonia, când ei vin cu Lewandowski de la Bayern, iar adversarul lui direct și căpitanul nostru, Dragoș Grigore, își numără banii în Qatar? Cum să învingem Danemarca la primăvară, ce pretenții să avem în fața lui Eriksen de la Tottenham? De ce vrem noi neapărat să ne calificăm la Mondiale, în loc să construim încă vreo douăzeci de ani?

La toate aceste lamentații au răspuns transferurile lunii ianuarie. Aproape o jumătate de echipă națională a luat-o spre Vest, iar acum nu mai contrapunem lui Bayern sau Tottenham doar campionat românesc, bulgăresc, turcesc sau nume nepronunțabile din oazele arabe, ci venim și noi cu Fiorentina, Napoli, Anderlecht, Deportivo, Bruges, Sparta Praga, Standard sau chiar cu Reading-ul lui Adi Popa, din partea de sus a ligii secunde engleze. Parcă e altceva decât „Șaormaspor” sau Ludogoreț, pe care ne-am obișnuit, comod, s-o tratăm ca pe o firmă de castraveți murați, deși în ultimii doi ani a dat piept cu Real, PSG sau Arsenal.

Banda tocită cu juniorii
Lăsăm prima reprezentativă și mergem mai jos, la juniori. Cu excepția lui Răzvan Marin și, întrucâtva, a lui Rotariu, ceilalți transferați în această iarnă aproape că n-au spus nimic pe la loturile naționale. Dacă tu, care n-ai prea fost la loturi, ai ajuns totuși la Anderlecht, înseamnă că pe oamenii care jucau în locul tău trebuiau să se bată Juve, Real sau Chelsea. Încă o dovadă că atunci când dăm drumul jelaniei cu juniorii, o facem doar ca să părem preocupați. Ca dovadă a priceperii antrenorilor noștri de juniori de-a lungul anilor, doi fotbaliști imenși, Adi Ilie și, fie iertat, Didi Prodan, n-au atras atenția niciunui selecționer juvenil, ci fotbalul nostru s-a pomenit pur și simplu cu ei gata șlefuiți. Și câți ca ei n-or mai fi fost sau nu mai sunt!