Fumuri care pot fi de bun-simț

Mutu spune că el nu fuma ca Alibec, în vestiar, după pauză, ci doar în baie și doar după meci. Fără ca fumatul să fie un viciu de propovăduit, dimpotrivă!, au existat mari fotbaliști fumători, cu cariere destul de lungi

Alibec fumează în vestiar, Mutu în baie, Nainggolan pe balcon, iar Wilmots are mereu grijă să-i repartizeze mijlocașului său o încăpere single, cu balcon. La Roma, Spalletti n-are această problemă. Nainggolan poate sta în cameră cu Totti, care fumează și el. Pentru cei care nu știu, Totti face în septembrie patruzeci de ani și e fiert când nu e titular.

Țigara l-a făcut pe Crișan țap ispășitor
În fotbal există fumători. Au existat mereu. E celebră fotografia cu Dobrin jucător, suspendat sau accidentat, aprinzându-i, pe banca Argeșului, țigara lui Halagian. Alt episod a fost la meciul Craiova-Dinamo Moscova, acum aproape patru decenii, în 1977, când oltenii au fost eliminați după penaltyurile de departajare. Zoli Crișan, fie-i amintirea mereu vie!, fusese înlocuit. Camerele tv au zăbovit asupra băncii oltene, înainte de loviturile de departajare. Probabil că regizorul de transmisie a vrut să ilustreze tensiunea cu imagini în direct. Și a reușit perfect. Antrenorii fumau, conducătorii fumau și ei, dar fuma și Crișan, cel abia schimbat, în șort și cu o bluză de trening aruncată pe umeri. A doua zi, „Sportul” a luat foc. Pe mai multe coloane era trasă concluzia că de-aia a pierdut Craiova calificarea la penaltyuri, că fuma Crișan pe bancă.

Selecționata fumătorilor
Cruyff a fost mare fumător, știți povestea. Poate chiar de-aia s-a și dus la Ceruri înainte de vreme. De la Craiova Maxima, Boldici, Negrilă, Tilihoi, Ungureanu, Ciupitu, Irimescu, Donose, Balaci, Crișan și Cămătaru erau fumători. La fel ca și Duckadam, Stângaciu, Iovan, Bumbescu, Bărbulescu, Majearu, Bălan, Lăcătuș sau Pițurcă de la Steaua ’86. Nimeni nu poate spune că vreunul dintre cei enumerați mai sus n-a fost mare fotbalist. Nu de statutul de fumător ține statutul de fotbalist. Sau nu numai de el.

Educația și exemplul lui Prunea
Vremurile schimbându-se, s-a schimbat și optica față de fumat. Pe vremea penaltyurilor lui Crișan se fuma peste tot, în cancelariile școlilor, în compartimentele de tren, în avioane. Mileniul trei privește cu totul altfel acest viciu. Califică spațiile drept închise sau deschise în funcție de culoarea umbrelei de pe terasă, numără pașii de la porțile școlilor până la primul chiștoc întâlnit pe jos. Automat, și acțiunea fotbaliștilor de a fuma trebuie să se supună acestor reguli.

Cum astăzi o țigară aprinsă când nu trebuie și unde nu trebuie are efecte mult mai mari decât acum trei decenii, fotbaliștii fumători, cei care au mai rămas, sunt obligați să-și consume viciul cu bun-simț, cu discreție, departe de ceilalți. Sigur că bine ar fi să se lase, dar e o opțiune personală, iar dogma cu scurtatul carierei ar putea fi valabilă dacă nu l-am reaminti pe Totti. Cei din jur nu pot fi obligați să suporte, exemplul dat tinerilor e nociv, știm poezia. Tocmai de aceea discreția și educația pot salva multe episoade neplăcute. Cum însă?

Iată cum. Să fi fost prin 2002, poate 2003. Bacăul juca în deplasare. Antrenor era Ilie Dumitrescu. În poarta moldovenilor stătea Prunea, undeva la 35 de ani, spre final de carieră. După meci, m-am pitit cu Prunea după autocar. Și-a scos pachetul, și-a aprins țigara.” Te ascunzi de Ilie?”, l-am întrebat. Fuseseră colegi inclusiv la loturile de juniori, se știau de pe la 14-15 ani. „Da, e mai bine așa. Ce exemplu le dau eu puștilor din lot? Dacă fumez eu în fața antrenorului, o să vrea și ei. Mai bine aici, după autocar”. Cam asta înseamnă discreția și bunul simț.