Soldații din Feroe
Cum se vede, nu prea e loc de întors. Cum o dăm, cade prost.
A te califica după un meci în Feroe e total lipsit de glorie. Dar a irosi calificarea directă după un meci ratat în aceste insule cu oi și pășuni e de-a dreptul dezonorant și impardonabil.
Fiind sîmbătă, să ne imaginăm primele pagini de luni. Varianta pozitivă: „Ne tîrîm spre Paris!” pare titlul cel mai îngăduitor. Ar mai putea fi „Șchiopi, dar calificați!”. Sau „Ne-am calificat printre oi și hamsii!”. Sau chiar „Învingătorii electricienilor”, știind că golul feroez de la Budapesta a fost marcat de un băiat care s-a învoit cîteva zile de la serviciu, lăsînd patentul și lampa de control pe mîna colegilor.
Acum, să punem și răul înainte! Dacă nu batem la Torshavn, nu ne spală toate mările Septentrionului. „Generația de tablă!” sau „Ratații!” sau „Nea Puiu de Crevedia”. Sînt doar cîteva variante, însă în această situație inspirația e nemărginită.
Cum se vede, nu prea e loc de întors. Cum o dăm, cade prost. Fie o calificare neglorioasă în fața unor electricieni, fie un eșec răsunător și amendabil în năvoadele pescarilor blonzi de dincolo de Shetland.
Nu e de ales. E ca și atunci cînd, în Armata Română de acum treizeci de ani (la trupă, nu la TR), un sergent alcoolizat se distra pe seama răcanilor. „Bă, pe tine te doare undeva de mine?”. Ce să-i spui…
„Trăiți, mă doare!”. „Culcat! Nu ți-e rușine? Te doare undeva de mine, nu?”. Venea apoi rîndul următorului biet soldat să fie chestionat. Văzînd ce pățise primul, răspunsul e pe dos, adică nu. „I-auzi, mă, nici acolo nu-l doare pe ăsta de mine!”.
România ediție octombrie 2015 e ca acel soldat, indiferent ce face și ce spune, nu e bine. Numai că răcanul societății socialiste avea soarta pecetluită prin definiție, cîtă vreme România și-a făcut singură viața grea într-o grupă facilă, ajungînd să depindă de această deplasare insolită, pe un pămînt vîntos și rece, unde ar fi trebuit, în mod normal, să ne ducem doar în vilegiatură.