Stoican a judecat cu altfel de minte
Există antrenori români, mai ales dintre cei fără contract, care rup tastatura telefonului sunînd în dreapta și-n stînga, impresar după impresar, pentru un contract în lumea arabă de cinci-șase-șapte mii de dolari. Stoican a refuzat 23.000 (douăzeci și trei de […]
Există antrenori români, mai ales dintre cei fără contract, care rup tastatura telefonului sunînd în dreapta și-n stînga, impresar după impresar, pentru un contract în lumea arabă de cinci-șase-șapte mii de dolari. Stoican a refuzat 23.000 (douăzeci și trei de mii) pe lună și a rămas la Dinamo, de unde nu ia nici 5.000!
E zdravăn la cap omul ăsta? E în toate mințile? Îl mai primește nevasta acasă după ce a dat cu piciorul la atîția bani? Întrebări pe care n-ai cum să nu ți le pui.
Chit că antrenorul lui Dinamo n-are încă licență Pro, discuțiile au fost aievea. Că a fost precontract, contract, postcontract, nu mai contează, dacă Stoican ar fi spus da, ar fi fost imediat în avion, iar nimeni de la Dinamo n-avea ce să-i spună, nimeni nu-i putea reproșa plecarea spre o slujbă de aproape șase ori mai bine plătită.
Alegînd să rămînă, Flavius n-a judecat cu inima, dar nici cu mintea. Nu cu o minte obișnuită, ci cu o cu totul altfel de minte. Cu o minte care înțelege profitabilitatea nu de la a-ți parca șeicii Rolls-ul în bătătura vilei, ci din a încerca să evoluezi în carieră. Șlefuind nu lentile, precum Spinosa, ci traiectoriile de fotbaliști ale lui Nedelcearu sau Gavrilă. A ales Săftica în locul oazelor, insolvența în locul unui munte de bani, pe Anghelache și Negoiță în locul unor prinți gata să-l îmbrace în aur dacă face treabă. Hotărîrea lui Stoican de a rămîne are în ea ceva cavaleresc, ceva medieval, e un fel de provocare la duel, deși știi că ai sabia boantă și mîna neputincioasă.
Dacă Pițurcă a refuzat lumea arabă în favoarea unei echipe naționale cu mari perspective de calificare și în balanță cu o sumă mare de reziliere, Stoican o refuză pentru un Dinamo aflat în creștere, dar și în cea mai modestă condiție materială de la înființarea clubului.
După ce aplaudăm gestul, să încercăm să-l judecăm ceva mai la rece. Dacă, să zicem că peste o vreme, că doar fotbalul e fotbal, iar Dinamo încă n-a jucat cu nimeni dintre pretendentele la titlu, Flavius va avea parte de două-trei înfrîngeri la rînd, episoade gen Botoșani sau gen semifinala Cupei de anul trecut cu Steaua? De acel gen de zile cînd simți că nimic nu merge, iar terenul poate să-ți cadă în fiecare secundă în cap? Oare conducătorii insolvenței dinamoviste își vor mai aduce atunci aminte de acest gest al lui Stoican făcut nu cu inima, nici cu mintea, ci, așa cum ziceam, cu o altfel de minte? Iar dacă se va întîmpla așa, lui Flavius nu-i va părea rău că a zis nu în loc de da?