Tengo la camisa negra
E obligatorie o precizare din start. Aceste rînduri s-ar putea să fie subiective, pentru că sînt semnate la supărare de un suporter al Realului nu de ieri, de azi, de la Ronaldo încoace, nici măcar de la Figo și Zidane […]
E obligatorie o precizare din start. Aceste rînduri s-ar putea să fie subiective, pentru că sînt semnate la supărare de un suporter al Realului nu de ieri, de azi, de la Ronaldo încoace, nici măcar de la Figo și Zidane și nici măcar de la Hagi. Ci de vreo 40 de ani, de cînd jucau Santillana, Juanito, portarul Miguel Angel, căpitanul basc Pirri sau mijlocașul de mare travaliu Del Bosque. Așa-i că multora doar ultimul nume parcă vă spune ceva, în persoana selecționerului gîrbovit, gras și mustăcios de astăzi? Mijlocașul Del Bosque era prototipul box to box, era mustăcios, dar nu era nici gras, nici adus de spate. Firește, cei doi sînt una și aceeași persoană, la distanță de patruzeci de ani.
Dar nu Realul e subiectul, ci Atletico. Atunci cînd a cîștigat titlul în Spania și a dus finala Champions League pînă la prelungiri, s-a spus că Simeone e un fel de tengo la camisa negra care ucide fotbalul. Într-adevăr, e greu să fii înaintea Realului și Barcelonei umplîndu-ți ghirlandele cu floricele. Dacă te deschizi în fața lui Messi sau în fața lui Cristiano, ești halit.
Atletico însă nu joacă închis, gîndit. Marchează mult din faze fixe, dar cînd Realul, în semifinala CL, s-a desprins de Bayern prin două faze fixe marca Sergio Ramos, nimeni nu le-a luat alintul de galactici. La Campionatul Mondial din Brazilia, lăudat de mai toți specialiștii de la Blatter în jos, aproape jumătate dintre goluri s-au marcat în urma unor faze fixe, așa că a detesta procedura de a scoate cît mai mult din momentele statice aduce mai degrabă a gîndire bătrînească, revolută, anacronică, ziceți-i cum vreți.
Revenind strict la derbyul de sîmbătă seara, la începutul ultimei jumătăți de oră era 1-1, ceea ce trebuia teoretic receptat de Atletico drept o mare realizare. Un punct pe Bernabeu nu-i pentru nimeni de ici, de colo. Dar suspendatul Camisa Negra Simeone a înțeles, din loja sa de penitență, cu totul altceva. Oricine ar fi închis jocul, ar fi cerut alor săi să stea aproape de piesele grele adverse și ar fi apărat remiza, cu riscul de a bubui mingile în tribună. Camisa Negra i-a aruncat în luptă pe Arda Turan și pe Griezmann, doi oameni de atac, de mare viteză și de o tehnică nu departe de a lui James sau Cristiano. Iar pentru cine a avut răbdare să citească la final tabela pînă la capăt, ultimul nume de marcator scris acolo era chiar al lui Arda Turan!
Trebuie apoi să facem distincția între organizarea jocului și antifotbal. Imediat după 2-1, Diego Camisa Negra l-a scos pe Mandzukici, de care nu mai avea nevoie, și a rebetonat mijlocul, de unde ieșise căpitanul Gabi, cu Mario Suarez. Știți cîte ocazii au avut marile vedete ale Realului în ultimul sfert de oră, la 1-2, pe teren propriu? Nici una!