O nouă condiție pentru Mutu. Cea de armă secretă
Orice discuție cu și despre Mutu trebuie să înceapă de la dimensiunea de mare jucător. Statutul de cel mai bun produs al unei epoci aride, cea de după Generația de Aur, e secundar. Ideea principală e că Mutu trebuie tratat […]
Orice discuție cu și despre Mutu trebuie să înceapă de la dimensiunea de mare jucător. Statutul de cel mai bun produs al unei epoci aride, cea de după Generația de Aur, e secundar. Ideea principală e că Mutu trebuie tratat ca un mare fotbalist. Se poate spune astfel despre un tip care a marcat peste 100 de goluri în Il Calcio, și a făcut-o nu din tricourile marilor echipe, ci dintr-ale unor trupe de plan secund. Parma, Verona, Cesena și chiar Fiorentina acelor ani nu înseamnă niciodată Juve, Milan, Inter, Roma sau Napoli!
La 35 de ani și jumătate, Mutu pare un tip obosit cronic, incapabil, după mai bine de 15 ani de carieră la vîrf, să-și mai potrivească pașii cu buiestrul tinerilor mai nedăruiți ca el pe care-i are în jur. Pus la treabă 90 de minute, are clipe de sclipire, însă chiar dacă se vede pe textura tricoului c-a slăbit serios, are și momente în care pare mai obosit ca un forjor ieșit din schimbul trei. Ratarea penaltyului de la Brașov, survenită pe final de meci, a apărut într-un asemenea moment, în care oxigenul său se împuținase, și nu neapărat din cauza altitudinii orașului de munte.
Intrat după o oră de joc cu Viktoria Plzen, Adrian a găsit acel oxigen care-i lipsise la Brașov. Jumătatea sa de ceas în teren a fost memorabilă, iar istoria ei s-a scris nu numai din țîfna de a fi fost lăsat pe bancă, ci și dintr-o prospețime pe care, dacă ar fi jucat de la început, și-ar fi pierdut-o cu siguranță pînă pe final de meci.
Invocarea lui Mutu numaidecît la echipa națională e o reacție emoțională pe care bine ar fi să ne-o reprimăm. Ne-ar fi mai folositor și nouă, și lui, și fotbalului să pricepem că la final de carieră dimensiunea lui de mare jucător poate rodi în acest fel, intrînd pe final, proaspăt și determinat, respirînd cu tot pieptul alături de adversari și coechipieri care abia mai suflă.
Cei cu părul mai albit și-l aduc aminte pe un alt piteștean, Moiceanu, cel care acum trei decenii intra pe final de meci în echipa lui Dobrin și Halagian, trecîndu-și mai mereu numele pe tabelă. Sigur că Mutu e mult mai bun și mai umblat prin lume decît acel Moiceanu, dar acest rol de armă secretă în piesa propriului apus de soare ar putea fi o interpretare memorabilă a marelui actor care e Adrian Mutu.