December 2009 ↓

Dan Petrescu ne-a avertizat, dar cîţi l-am crezut?

Acum nici o lună, cînd arbitrii mai mult îl enervau decît îi puneau beţe în roate, Dan Petrescu a spus că 90 la sută pleacă. Între timp, pare să plece sută la sută, risipindu-se şi infimul procent pe care-l lăsa pe post de portiţă de întoarcere.

După finalul meciului de la Stuttgart, cînd Unirea n-a reuşit să treacă în primăvara Champions League, dar a izbutit să adune 8 puncte, o cifră lăudabilă şi etalabilă în orice CV, probabil că Petrescu a luat decizia. Indiferent de Krasnodar, de Peninsula Arabică sau de alte oferte. Probabil că singurul lucru care l-a făcut să mai stea puţin în cumpănă a fost împerecherea la sorţi cu Liverpool. Ei, da! Asta da ocazie, să-ţi poţi etala opera şi stilul pe Anfield Road, acolo unde orice fotbalist şi orice antrenor îşi dau examenul vieţii!

Dar dubla cu  Liverpool ar fi însemnat să mai rămînă la Urziceni, să mai înceapă o pregătire şi, practic, să-şi asume şi sezonul de primăvară. Cu nişte băieţi din ce în ce mai bravi şi de ascultători, dar şi din ce în ce mai neplătiţi. Plus că unora dintre ei, după isprăvile din Ligă, poate că le sclipeau ochii să plece la mai bine.Iar dacă un patron cu probleme în onorarea primelor de titlu, care trebuiau să vină de-acum vreo jumătate de an, ar fi avut oferte pentru mijloacele fixe din dotare, oare ar fi ezitat să le vîndă? Probabil că nu!

Nimeni nu-i garanta lui Dan Petrescu încă un titlu dacă ar fi rămas la Urziceni. Spre deosebire de anul trecut, acum adversarii sînt avizaţi, ştiu că Unirea e o forţă, nu doar o întîmplare fericită care a cîştigat campionatul trecut pentru că o mare parte din sezon rivalii au luat-o la preţ de matineu. Apoi, chiar dacă ar mai fi cîştigat o dată titlul, ce mare scofală ar fi fost? Măcar pentru români, orice plăcere e ispititoare şi interesantă prima dată, apoi devine banalitate. Manchester United are forţa morală de a trage la titlu zeci de ani la rînd, e greu de crezut că şi Unirea Urziceni poate proceda la fel

Inclusiv campioană încă o dată, nimeni nu garanta că mai face din nou 8 puncte în grupă. Poţi pica împotriva lui Inter sau Barcelonei, poţi ieşi din formă, există riscul ca adversarii de la anul să nu se mai întreacă în autogoluri precum cei de acum. Şi-atunci, o nouă aventură europeană, înainte de a fi o ispită şi o sursă de bani, e şi un risc. Cînd ai dus o echipă pînă la acest nivel, e bine să pui punct. Dan Petrescu l-a pus, nu înainte de a-şi colecta al doilea trofeu consecutiv de antrenor al anului. Exact cînd trebuia.

P.S. De-acum înainte, orice antrenor va veni la Urziceni, român sau străin, va fi comparat inevitabil cu Dan Petrescu. Bursucul a fost constructorul. Următorii vor trebui doar să şteargă praful, dar asta poate fi mult mai greu decît construcţia însăşi.

Gălcă e unul dintre miile de români din Spania

A luat contact cu generaţia de aur la început pentru cîteva minute, în finalurile de la Pasadena, cînd nea Puiu îi băga, tactic, pe el şi pe Papură, să se mai scurgă cîteva clipe, atunci cînd Asprilla sau Batistua veneau mereu peste noi. La întoarcerea din America, microfoanele se înghesuiau în jurul titularilor, el, Costel, rămînea la urmă şi în loc să plece la Barcelona sau cine ştie unde, lua drumul Ghencei. Dădea, el, mijlocaşul defensiv, toate golurile într-un 5-0 cu Braşovul, trăgea tare două ediţii de Liga Campionilor (un meci memorabil la Split, cu Hajduk) şi în ‘96 apuca şi el să plece afară, la Mallorca. Mai tîrziu şi mai prost decît starurile, dar el niciodată nu s-a comparat cu ele.

Costel Gâlcă e antistarul perfect. Tace cînd alţii vorbesc. Face cînd alţii stau. Nu vă miraţi, a jucat 10 ani în fotbalul spaniol, în Primera şi Segunda. A dat şi goluri, 13 în primul sezon, la Mallorca. Cifră de atacant, nu de mijlocaş defensiv. Chiar aşa,  cîte goluri are anul ăsta Toja, care nici nu e aşa de defensiv? Cel mai spectaculos l-a dat în propria poartă cu Bistriţa!

Acum, lui Costel, care, aşa antistar cum a fost, a prins 68 de selecţii pentru România,  i se arată banca tehnică a Almeriei. Echipă mică, de coada clasamentului. Şi “i se arată” e termenul potrivit, pentru că nu se ştie dacă se va aşeza pe ea. Prin preajmă se învîrt Luis Fernandez, Diego Simeone, Luis Enrique. Toţi staruri, el, antistar.

S-ar putea să ia Almeria acum, s-ar putea s-o ia altădată, s-ar putea să n-o ia deloc. Oricum, el tot la Almeria e, acolo unde şi-a şi încheiat cariera. La Almeria B, în liga a patra, pe locul doi.  Construieşte de jos, trudeşte cinstit, ca mii de alţi români din Spania. Îşi aşteaptă clipa de graţie, care poate fi acum, mîine sau mai tîrziu.

În Spania, cînd la 37 de ani eşti deja în grila unui club, chiar şi la gruparea secundă, înseamnă că figurezi în evidenţă, că exişti, că ai intrat în sistem. Nu vei sta toată viaţa acolo, vei urca, depinde de tine şi de şansă cînd şi pînă unde. N-o luaţi neapărat ca pe o comparaţie, dar şi Pep Guardiola a venit la Barca de la Barcelona B, multe cluburi îşi aleg antrenorii pe aceste filiere.

Un antrenor român clădit de sistemul spaniol înseamnă un antrenor român mai puţin. Instruirea e alta, oamenii sînt alţii şi altfel, e greu de crezut că după cîţiva ani staţi pe acolo vii acasă şi stai la pîndă să prinzi criza de nervi a unui patron ca să se facă loc şi pentru tine.

Antrenoratul e o meserie pe care dacă o înveţi cum trebuie şi unde trebuie, înseamnă c-o înveţi bine. Dacă nu credeţi, uitaţi-vă la Boloni, care a plecat şi el de jos, de la Creteil şi Orleans. Cînd îţi începi cariera la un mare club sau la naţională nu faci decît să pierzi cîţiva ani. Sau poate chiar să-i pierzi pe toţi!

Iarna a adus Urziceniului cadoul pe care-l merită

Nu vă speriaţi, n-am luat-o razna şi încă îmi dau seama că ai mai multe şanse să te califici cu Fulham, Copenhaga sau Kazan. Iar cu Hertha e chiar o bucurie să joci, pentru că echipalui Max Nicu e ca şi picată din Bundesliga şi dai peste nişte oameni cu moralul la pămînt.

În drum spre lauri, drumul Unirii putea trece prin toate aceste stadioane enumerate, dar şi prin altele. Ar fi fost nişte meciuri, o dublă manşă, poate calificare, poate nu. Cînd dai o talpă la Copenhaga să joci contra fratelui lui Ndoye, uiţi imediat pe unde ai fost. Întrebaţi-i pe cei de la CFR dacă-şi mai aduc aminte. Sînt meciuri care se dispută doar pentru că trebuie să se dispute.

Cu Liverpool e altceva. Nimic nu se compară cu a juca pe Anfield Road sau cu a-i primi pe cormorani, chiar dacă n-o faci strict la tine acasă, ci în Ghencea. Nu contează pe ce loc e Liverpool în Premiership, nu contează că prima dată după mai mulţi ani Liga Campionilor a repudiat-o din structura ei de primăvară, Liverpool e Liverpool. E lupta îmbinată cu spectacol, e forţa, e arta de a reveni după ce Milan te-a condus cu 3-0. Nu contează nici cine îmbracă tricoul roşu, poate fi vorba de Toshack, de Gerrard, de Keegan, de Torres sau de Dalglish. Apropo de scoţian, salut, Kenny, ai căutat imediat pe net Urziceniul, adu-ţi aminte că ai mai fost în România acum 25 de ani, amicul Rush a dat două goluri şi pentru români a înscris unul Orac, un gol din lovitură liberă care ar fi plăcut tribunei de pe Anfield.

Liverpool nu e un adversar, ci un cadou. Pe ei îi preia Reuters printre primii în poze, respiraţiile lor sînt mediatizate mai mult decît urletele altora. Un duel Galamaz-Torres nu se uită niciodată, nu te interesează neapărat calificarea, ci expunerea. Într-o grupă în care a făcut 8 puncte brave, Unirii tocmai expunerea i-a lipsit. Stuttgart nu-i Milan, Rangers nu-i Manchester United, Sevilla nu-i Barcelona. Liverpool e revanşa de popularitate, e exact ce-i lipsea unei echipe harnice şi dăruite. E strălucirea, e prima pagină, e marele premiu pentru cei care au fost cuminţi.

Liverpool nu e doar un premiu, ci şi o garanţie. Aceea că Dan Petrescu nu va pleca de la Urziceni în această iarnă. Nu ratează Bursucul şansa de a-şi expune furnicile truditoare în faţa tribunei care cîntă “You will never walk alone!”. Şi dacă nu pleacă Petrescu, nu pleacă nici jucătorii importanţi. Pînă la urmă, aceşti sorţi pe care unii i-au văzut ostili, sînt semnul că frumoasa echipă a Unirii va mai trăi.