November 2009 ↓

Nu vă miraţi: Steaua-Vaslui va avea audienţă mai mare decît Barcelona-Real

Nu e nici o greşeală în titlu! Camp Nou e Camp nou, iar Cîmp Nou e Ghencea. Cu muşuroaie, iarbă împleticită şi jupuită, cu aspect de mirişte judeţeană. Terenul călcat de Apostol şi Luis Fabiano acum cîteva zile a obosit şi aşteaptă un nou Rudi Konrad, în locul celui răposat, care l-a zămislit şi l-a îngrijit vreo 20 de ani.

El Clasico, spun hispaniştii noştri care ne vor delecta cu vorbele lor direct din tribuna catalană, va avea 1,3 miliarde de privitori, cam o cincime din populaţia Planetei. Meciul va fi văzut în Matto Grosso, în iurte, igluuri, vile, apartamente, pagode, palate şi printr-o neinspirată punere în scenă, mai puţin în România. Mingea va porni să se rostogolească, în Ghencea la ora 8 şi în Catalunya la ora 7, ceea ce înseamnă aceeaşi secundă.

Grea alegere dacă eşti român! La cine să te uiţi? La Kapetanos sau la Ibrahimovici? La Wesley sau la Cristiano Ronaldo? Mai există o soluţie, zappingul. O fază aici, o fază dincolo. Însă experienţa dovedeşte că din două meciuri pe care le urmăreşti alternativ, cu degetul pe telecomandă, practic, nu înţelegi nimic, chiar dacă ai şi Internetul deschis în faţă. Sînt două meciuri pe care trebuie neapărat să le vezi cap-coadă, la care te enervează inclusiv solo-spoturile de 7 secunde cu saci de ciment, inclusiv micşorarea ecranului pentru abonamente tip fluture, pisică sau panteră.

De prin vară, cînd şi-au făcut ţintarul, spaniolii au decis că El Clasico se va juca duminică 29 noiembrie, la ora 7pm. Prin comparaţie, în campionatul nostru nu există puncte fixe pe termen lung. De exemplu, pe lpf.ro încă nu s-a afişat cum se va disputa etapa de la sfîrşitul săptămînii viitoare, zilele, orele şi televizările. Vom afla abia luni-marţi.

Prin urmare, cînd au pus Ghencea duminică, la 8 seara, eminenţele cenuşii autohtone ştiau de Real-Barcelona. Sigur că e opţiunea 1, sigur că e Antena 1, sigur că după meci începe bingoul, sigur că e prime-time.  Dar se făcea gaură-n cer dacă Steaua-Vaslui începea la 20.15 sau la 20.30, să poţi vedea ca lumea măcar un început, un sfîrşit şi ceva prin pauze?

Cifrele de audienţă vor fi mai mari în Ghencea şi aşa ar fi fost şi dacă meciurile erau la ore diferite, fiindcă Antena e pentru toţi, Digi doar pentru mai puţin de jumătate. Dar se puteau respecta telespectatorii români ai derbyului spaniol. Românului îi e mai aproape cămaşa, adică Ovidiu Petre şi Burdujan, contestarea lui Gigi sau primirea lui Lăcătuş cu aplauze, motiv pentru care Messi şi Benzema vor avea de suferit fără să poarte vreo vină. Lor puţin le pasă, însă nouă, da!

De aproape 12 ani, joia, la prînz, cam la aceeaşi oră, Radu Cosaşu vorbeşte la telefon. Îşi trimite materialul la unu fără un sfert, cu precizie invidiabilă, insistă asupra punctuaţiei, virgulele şi punctele sale de suspensie rivalizînd cu ale lui Caragiale.

Săptămîna trecută, printre fraze despre Messi şi Wesley, pe care-l aminteşte aproape în fiecare material, a spus c-a scos o carte. Un volum, al treilea din “Opere”, mai precis “Cinci ani cu Belphegor” şi “Mătuşile din Tel Aviv”.

Belphegor e un scriitor care de la începutul lui 1969 pînă în 1973 a ţinut săptămînal, vinerea, rubrică în “Sportul”. Vreo 200 de articole, cu pase scurte de la Năstase şi Ţiriac la Turişceva, de la Domide la Pele şi de la Dumitrache la Cruyff. Acolade spre Fănuş Neagu şi Herrera, spre Cassius Clay, spre Angelo Niculescu şi spre pachetul de Snagov de pe masa de lucru.

Pentru cei mai tineri, Belphegor e aceeaşi persoană cu Radu Cosaşu. Cu amendamentul că au trecut aproape patru decenii, iar Snagovul a devenit pipă cu tutun danez. Ziua e aceeaşi, vinerea. Acelaşi e şi ziarul. Numai noi, cititorii, sîntem alţii. Subiectul telefonului din ultima joi a fost Dan Petrescu. Eroii se schimbă, cei care scriu despre ei rămîn.

După unii, brazilianul Vasluiului e cel mai bun străin din România. După alţii, e chiar cel mai bun jucător

“Cu acul ne-a crescut biata mamă”, spunea Creangă în Amintiri din Copilărie. “Cu cardul i-a ţinut bietul tată” e parafraza potrivită pentru Vaslui, cu asteriscul că tatăl spiritual al galben-verzilor nu prea e biet, cîtă vreme îi ţine. Ca să aduci jucători în România nu-i greu. Le promiţi ceva bani, le laşi să înţeleagă c-ar fi ceva viaţă de noapte, şi ei vin. La Vaslui nu prea e nici viaţă de zi, de noapte nici atît, aşa că singurul element mobilizator pare cardul.
Cînd mecanismul financiar funcţionează, funcţionează şi fotbalul. Dar, chiar şi cu mecanismul financiar în stare bună, poţi lua ţepe: Arturo, Julio Cesar Rapid, Julio Cesar Dinamo, Abel Moreno, mai acum cîţiva ani ditamai Okunowo, care fusese la Barcelona. Bani mulţi, daţi pe mai nimic.

Putea fi şi Wesley ţeapă. Venea de la Leixoes, care e a treia echipă a oraşului Porto, unde dăduse 7 goluri în 11 meciuri. Fişă biografică extraordinară! Dar, pînă la 28 de ani, colindase lumea, din Brazilia, de la Fortaleza, pînă în Elveţia, la Grasshoppers, apoi pînă în Ţara Bascilor, la Alaves, fără a se lipi temeinic niciunde.

S-a lipit la Vaslui, pe rînd, la Viorel Moldovan, la Dulca şi la Lăcătuş. Acel 80 de pe spate e anul naşterii, el fiind cel mai clar 9 şi jumătate posibil. Adică nici 10, număr pe cale de dispariţie în România, nici 9, care la Vaslui e clar Mike Temwanjera, deşi pe spate are 19. Wesley vorbeşte fotbalul clar şi pe înţeles, într-o echipă ale cărei origini se întind de la Bîrladul lui Buhuş la malul Atlanticului, de unde vine Hugo Luz, şi de la Munţii Tatra ai lui Farkas pînă la Copacabana, de unde vine Gerlem, sau pînă la Guadelupa de unde se trage francezul Stephane Zubar.  Via Harare, Zimbabwe, ţara fără monedă naţională care l-a trimis lîngă Podul Înalt pe Temwanjera, pe al cărui tricou scrie Mike, pentru a nu crea dificultăţi de dicţie localnicilor.

Wesley driblează, adoră să cînte la pianul pe care-l cară Buhuş şi Pavlovici, bate lovituri libere, dă goluri cu capul, vine în apărare, nu se dă înapoi de la alunecări. Cel mai mult îi place să dea printre picioarele adversarilor, momente în care antrenorul şi patronul se iau cu mîinile de cap. E printre puţinii fotbalişti din Liga I ale cărui ghete, de obicei albe, sînt roase şi pe exterior, pentru că pe la noi latul pare mijlocul fix de producţie. Cine-l crede un brazilian fîşneţ care driblează şi-atît greşeşte. Are nişte coapse ca nişte trunchiuri de copac, exact acea musculatură hipertrofiată pe care o avea Dobrin şi care-l ajuta să cîştige spaţii şi atunci cînd la televizor pare că stă pe loc.

El e fotbalistul cu care Lăcătuş şi Porumboiu s-au înscris în cursa electorală spre titlu. Fotbalist în spaţiul prinţilor, al diamantelor şi al altor nestemate ruginite. Dacă-l priviţi cu atenţie, vi se face sigur dor de fotbal!