April 2009 ↓

Gabi Balint vine de la muzica pe computer şi din studiourile TV ca să domine sezonul de primăvară

Mărturisesc că-mi lipseşte în serile de Liga Campionilor. Era acolo, în studio, făcea parte din peisaj, putea fi înlocuit cu oricare din steluţele de pe siglă. Vorbea despre Manchester, Bayern şi Barcelona, dar şi despre chinurile Stelei, cînd aceasta nu făcea puncte, juca prost şi se vedea că nu e din filmul marii competiţii. De cîte ori era tăios, îşi atrăgea reproşuri, ce mare antrenor ai fost tu, ca să vorbeşti. El, cel care a transformat atunci, în 7 mai, unul dintre penaltyurile de la Sevilla, fluturîndu-şi apoi fostele plete, înlocuite astăzi cu o suprafaţă netedă şi lucioasă. El care, pe de altă parte, stătuse ca antrenor principal doar pe banca unor echipe modeste, ca Sportul şi FC Bihor.

La ora cînd ar fi trebuit să fie în studio, să ne vorbească despre Barca - Chelsea, Gabi Balint era pe banca Timişoarei şi dădea un 4-1 sec lui Dinamo.  La 46 de ani, prima finală din viaţa lui! Prima după cele de la Sevilla, Monte Carlo, Tokyo şi Barcelona, să nu uităm! Atunci i se părea firesc să le joace, pentru că făcea parte dintr-o superechipă. Acum ni se pare curios cum strecoară Timişoara în faţă, dincolo de intrigi şi depunctări.

După 3-4 la Vaslui, Marian Iancu l-a făcut praf. Că n-a ştiut să ţină 2-0, apoi 3-2. Că s-a retras prea mult. Printre rînduri se puteau citi acuze mai grave. Că vine direct din studioul tv, să n-a mai antrenat demult, că vreme îndelungată a mers cu motocicleta şi a compus muzică pe computer. Un romantic, un tip care nu ţine la tăvăleala miercuri-sîmbătă-miercuri, care nu mai are demult talia de viespe a antrenorilor-antrenori, care intră în încurcătură cînd vine preşedintele Chivorchian peste el în vestiar. Altfel spus, un ins rătăcit, fără busolă, în această lume unde ţi se arată cît se poate de clar, etapă de etapă, unde e Nordul lui 4-4-2.

Tocmai asta e problema. Venit de pe şaua motocicletei, de lîngă si bemolul executat la tastatură sau de la comentariile din studio, Gabi domină autoritar sezonul de primăvară. În retur are cele mai multe puncte, în Cupă a atins finala. În vreme ce antrenorii de meserie asudă, se străduiesc, se pierd în justificări şi filosoficale tactice, el, intrusul, el, “externul”, pare că face totul cu un aer atît de firesc, încît ai senzaţia că la şcoala federală de antrenori ar trebui predate nu cursuri de tactică, ci lecţii de cîntat sau de mers cu motocicleta. Ai zice că nu e nevoie de profesorul Franco Ferrari, ci de Vanghelis şi de Valentino Rossi.

E doar o glumă. Balint face toate astea pentru că-i permite inteligenţa să le facă şi să se adapteze. Şi pentru că nu-şi propune performanţe fulminante, ci doar experimentează. Poate că după ce se va lăsa de antrenorat va fi şi preşedinte de club, unde-i va surclasa pe esteţii regulamentelor şi pe fanii cuvintelor care nu spun nimic.

Transporturi de la arest la judecată şi de la judecată înapoi, în arest. Recursuri, cereri de punere în libertate şi un traseu de cîţiva metri pe care reţinuţii pentru dare-luare de mită îl parcurg încruntaţi, tăcînd.

După două săptămîni şi ceva de arest, Penescu e la fel. Costică Vîlcea a slăbit, blugii atîrnă pe el, iar un cameraman de rafinament a focalizat pe pantofii săi. Au şireturile scoase. Asta e regula arestului, fără şireturi! Şi fără curea la pantaloni.

La termenul de luni, cele cîteva secunde ale celor cîţiva paşi, de la dubă la uşă, au fost altfel. Nu mai existau cătuşe individuale, ci colective. Lică lipit de Savaniu, ca acei doi duşmani din Pacific, japonezul şi americanul, lăsaţi pe-o insulă pustie ani întregi să-şi consume ura împreună, în aceeaşi legătură de metal. Mai mult, Corpodean împărţind aceeaşi pereche de “brăţări” cu un tip acuzat de viol!

De acord, e criză, nu sînt fonduri. Dar se face economie şi la cătuşe? Pînă la verdictul instanţei, avem de-a face cu oameni care trebuie să se bucure de prezumţia de nevinovăţie şi măcar, dacă se poate, de propria pereche de cătuşe. Altminteri, asistăm doar la un spectacol vizual, în care justiţia se face la televizor. Peştii mari se distrează  liberi, privindu-i  pe cărăşeii lui Făcăleaţă uniţi prin aceeaşi bucată de fier.

Oare sponsorului Cupei îi place să vadă tribunele goale în penultimul act?

FRF reuşeşte miracolul de a avea în organizare Cupa României fără ca acest lucru s-o coste vreun ban. Organizarea meciurilor, pe teren neutru, pică în sarcina uneia dintre echipe. Adică plata oamenilor de ordine, ambulanţă, pompieri, curentul electric de la reflectoare, baremul arbitrilor. Plus că berea agăţată la brelocul federal dă şi o sumă cîştigătorilor, Federaţia rămînînd doar un fel de ochi magic, deasupra tuturor, care veghează în virtutea siglei şi a tradiţiei.

Federaţia mai veghează şi prin Comisii. Regulamentul caduc, adăugat unei tehnici mult mai fine a conducătorilor dinamovişti decît a lui Adi Cristea sau a lui Zicu, transformă penultimul act de la Cluj într-un fel de fotbal de laborator, iar stadionul, într-o seră în care se va auzi cum creşte iarba. Dinamo şi-a dorit să aibă spectatori acasă cu CFR, sîmbăta viitoare, şi a reuşit. Ea e organizatoarea semifinalei cu Timişoara, aşa că închide porţile acum, nu în campionat. Plus că sancţiunile mai mici de două etape sînt inapelabile, deci deranjarea Comisiei de Apel e inutilă.

Greu de spus cum digeră sponsorul Cupei această vidare a tribunei. Ce-i drept, tot la Cupă, şi tot sub sigla sponsorului, s-au petrecut şi evenimentele de la meciul din “sferturi”, cu Rapid. Dar acum, la un eveniment care putea face excelentă propagandă respectivei beri, cearşaful publicitar albastru va fi fluturat doar către cerul de deasupra Feleacului, iar panourile de reclamă vor fi numai şi numai pentru telespectatori. Chiar aşa, ce se întîmpla dacă Dinamo-Rapid pica în semifinale, nu în sferturi? Se juca finala fără spectatori, nu?  Această gîndire regulamentar-absurdă va goni sponsorii, îi va ţine departe de fotbalul care, după ce că are imaginea pe care o are, plin de cătuşe, arestări şi şpăgi, e administrat după reguli numai bune să scoată banii din buzunarul celor care îi oferă cu generozitate.

Toate acestea se petrec pentru că la noi, în Cupă, funcţionează absurda lege a terenului neutru. În baza ei, în “sferturi”, cu excepţia unui stadion oarecum populat la Piteşti, la celelalte trei meciuri, disputate la Buzău, Cluj şi Bucureşti, nu s-au strîns, în total, decît ceva mai mult de o mie de persoane, cu oamenii de ordine cu tot. Vaslui-Urziceni interesează la Buzău tot atîta lume cîtă priveşte un CFR-Pandurii pe stadionul Dinamo. Adică pe nimeni! Se putea juca tur-retur, sau, dacă ne plîngem de criza de timp, la una dintre echipe acasă, prin tragere la sorţi. Dacă tot e organizatoare, s-o facă pe terenul ei. Să vîndă bilete, să împartă încasările cu adversarul şi să dea fotbalului aspectul pe care-l merită. Acum, marţi seara,la Cluj,  vom avea doar o planetă părăsită, de pe care locuitorii au fugit pe furiş, să nu-i vadă paragrafele de regulament!