August 2008 ↓

CFR suferă, Andone pleacă, iar magaziile gem de mobilier inutil

De vreo trei ani încoace, CFR-ul îşi face casă. Întîi vestiarele, apoi peluza, apoi încă o tribună. În timpul construcţiei, în vreme ce se aşezau cărămizile una peste alta, se turna beton şi se tencuia faţada, într-o magazie se tot aducea mobilă. Azi un scaun, mîine un mijlocaş, apoi un şifonier, apoi al şaptelea atacant, apoi încă un fundaş, al doisprezecelea fotoliu, al nouălea portughez, al cincilea argentinian şi aşa mai departe. La un moment dat, de-atîta mobilă, o mare parte a ei nedespachetată, era să se dărîme uşa magaziei. S-a terminat căsoiul, s-au pus termopane, gresie, parchet, apoi a venit vremea mobilării. Hamalii cărau dulapurile pe scări şi la un moment dat au constatat că pentru 4 camere aveau 20 de şifoniere. Nu încăpeau! Şi-atunci, dulapul Fabbiani (la propriu şi la figurat) a fost scos în drum, să vină argentinienii, să-l ia împrumut. Alte piese, Oberman, Ruiz, Hirschfeld, Prette, Dorsin, Leao, nu-şi mai găsesc nici ele întrebuinţarea. Trică, din piesă de sufragerie, a ajuns să fie etalat în pod, cu perspective de a ajunge în beci, printre murături.

Dincolo de această alegorie, Andone a plătit preţul suprapopulării. A cîştigat un titlu, o Cupă, dar n-a avut puterea să spună, fraţilor, gata, ajunge, nu mai cumpăraţi, pentru că e greu cu atîţia jucători, şi care ne trebuie, şi care nu! Fabbiani a dat goluri, dar a fost trecut pe bară ca să joace şi Ruiz, că doar de-aia a fost adus! Apoi Ruiz a trecut rezervă, să i se dea o şansă şi lui Y. Kone, atacant de Rosenborg, de Liga Campionilor, dar şi de-o ineficienţă acută în meciul cu Iaşiul. Plus că la colţ stătea Didy, refăcut fizic, nu şi fotbalistic.

Vin vizitele zeilor de la Chelsea, Roma şi Bordeaux, iar casa încă nu e gata. Majordomul Ando e făcut vinovat, dar el avea mănuşi albe, făcea tactica, poftea invitaţii în salon, nu căra mobila pe scări. Andone n-a putut opri picajul pentru că el l-a generat, schimbînd prea mult în faţă, unde nu mai erau schemele şi automatismele unui mecanism pe care tocmai rulajul îl face să funcţioneze. În schimb, serviciul spate a rămas neatins. Punct fix Stăncioiu, care a comis-o în Giuleşti şi era pe punctul de-a face boacăne şi cu Iaşiul. Apoi Galiassi, cu probleme mari la Vaslui şi chiar acasă, în faţa Craiovei. În fine, Dani, pilonul de rezistenţă al întregului edificiu, dar ale cărui fisuri sînt, meci de meci, tot mai evidente.

În acest moment nu mai e vorba de Transilvania, de Dracula sau de Cheeky Girls, ci de însăşi campioana României. Cînd nu-l poţi bate pe Ionuţ Popa, la ce speri în faţa lui Scolari sau Spalletti? Singura variantă care toarnă un strop de speranţă e identificarea mobilierului inutil şi aşezarea celui util aşa cum trebuie. O campioană care se pregăteşte de Ligă nu mai are voie să fie tot în perioada căutărilor!

Trebuie făcută neapărat distincţia între Liga Campionilor şi datoriile personale ale lui Mutu

Nici nu se răcise bine în mîinile lui Bruno Conti bila cu numele Fiorentinei, că s-a şi declanşat războiul. Mutu devenea pentru Steaua, care în anumite viziuni personale e însuşi poporul român, inamicul public numărul unu. Era normal să fie aşa. Aflat în relaţii proaste cu Giovanni şi Victor, Mutu a devenit automat duşman şi pentru vărul celor doi.

O datorie de 75.000 de euro, pe care Mutu a uitat s-o returneze lui Gigi Becali din pricini care nu ne interesează nici cît negru sub unghie, a ajuns motorul în 75.000 de timpi al meciului de Liga Campionilor dintre  Steaua şi Fiorentina. Dacă i se va face în continuare atmosferă, şi e timp destul să i se facă pentru că violeţii vin în România abia pe 10 decembrie, în prag de Crăciun, iar pînă atunci mai sînt trei luni şi jumătate, atunci Mutu va fi huiduit în Ghencea mai ceva decît în meciul acela cu Belarus, în urma căruia s-a hotărît ca echipa naţională să mai joace pe terenul Stelei doar în cazuri de forţă majoră.

Alimentată prin declaraţii  care au la mijloc vendeta personală, ura steliştilor faţă de Mutu (a jucat la Dinamo, nu uitaţi!) poate căpăta în timp proporţii nedorite. Pînă la urmă, vine în România un român, care va juca împotriva neromânilor Dayro, Arturo sau Toja. Dar şi contra românilor Mirel, Dorin, Sorin, Bănel, cu care-şi împarte frăţeşte plictiseala în lungile cantonamente de la echipa naţională. Cînd vorbele patronale despre Fiorentina nu se referă la meciul propriu-zis, ci la datorii şi la recuperatori care vor merge la Piteşti, la părinţii lui Mutu, să scoată banii, înseamnă că ne-a păcălit afişul, că imaginile vii pe care le vedem nu sînt din Liga Campionilor, ci din Liga Recuperatorilor, varianta interlopă şi neoficială a competiţiei cu sute de milioane de telespectatori. Iar stadionul Steaua nu mai e un “venue” onorabil, merituos, cu trei calificări consecutive, ci un teritoriu al răfuielilor de care, cînd aude, UEFA nu e absolut deloc încîntată.

Cu siguranţă că Mutu a greşit cînd a rupt-o cu fraţii Becali, care s-au străduit şi au reuşit prin relaţiile lor să-i obţină o suspendare cît mai mică în scandalul drogurilor londoneze. Iar dacă a luat bani de la Gigi Becali şi nu i-a dat înapoi aşa cum se înţeleseseră, iarăşi nu e bine. Însă e o datorie care n-are nimic în comun cu imnul Ligii Campionilor, un conflict personal care se poate rezolva sub oricare altă siglă.

Ar mai fi o variantă ca Mutu să scape de huiduieli. Meciul e pe 10 decembrie, adică în ultima rundă, cînd multe dintre socotelile grupei vor fi rezolvate într-un sens sau în altul, iar Mutu ar putea evita să se expună pe un stadion care nu-l va privi cu flori. Dar asta înseamnă că, atunci cînd sîntem pe cale să ne facem de rîs despuindu-ne în public, ne mai salvează o dată metoda calendarului.

La 35 de ani, Petre Marin, în loc să îmbătrînească, întinereşte

Are pe frunte cute de om serios, plecat de jos şi ajuns sus pentru că şi-a văzut întotdeauna de treabă. Acest antistar perfect şi-a trăit demn şi frumos viaţa de rotiţă şi i-a lăsat mereu pe alţii să fie vedete. N-a avut niciodată căutarea lui Dayro, a lui Mirel, nici măcar a lui Bănel. Şi-a purtat pe spate acel număr banal, 18, prin 54 de meciuri în cupele europene. Şi pe dreapta, şi pe stînga, acolo unde a fost nevoie de el. E greu de adus în memorie un meci în care Petre Marin să fi jucat slab. El joacă la fel. Are acea frînă pe dreptul, moştenită parcă de la Nae Ungureanu, are şi ceva din şutul retro, de epocă, al lui Ilie Bărbulescu. La sub un metru şaptezeci, rezistă la nivel înalt într-un fotbal în care pînă şi fundaşii laterali au 1,85.
L-am auzit vorbind imediat după meci. Egal, calm, modest, de parcă nu s-ar fi calificat a treia oară la rînd în Ligă, ci tocmai ar fi terminat de cosit o bucată de mirişte. Un cosaş odihnindu-se, suflînd greu şi aşteptînd să adoarmă ca un prunc. Dacă în fotbal obiectul muncii ar fi mîna, nu piciorul, atunci palmele sale ar fi bătătorite. Ne-a spus că a muncit şi că a învins. Că a fost greu, dar că a trecut. Vorbe obişnuite, venite de la un om care face lucruri neobişnuite.

E neobişnuit să vii la o echipă ca Steaua la 31 de ani, cînd alţii deja îşi depun biografiile la fier vechi. E la fel de neobişnuit să fii mereu titular, să prinzi cînd şi cînd naţionala, să începi să cîştigi nişte bani la o vîrstă cînd alţii încep să-şi cheltuiască agoniseala sau să se gîndească la antrenorat.

Pentru Mirel, pentru Bănel, pentru Goian, pentru Lovin sau Ovidiu Petre există orizonturi conturate. Ei vor pleca, la iarnă, la vară sau într-o bună zi, pentru că au 23, 27 sau 28 de ani. Vor lua contracte mai mari decît la Steaua, vor mai juca în echipa naţională. Pentru Petre Marin, zarea e mult mai aproape.  Încă un an de contract, cîteva prime, poate încă un titlu, poate şi a patra Ligă. Şi apoi, punct unei cariere de care nu şi-a bătut joc, unei vieţi de fotbalist în care a dat ochii pe teren cu Raul, Juninho, Fabregas, Kanoute şi alţii care au cîştigat de zeci de ori mai mult decît el.

Căutaţi-l mereu din priviri! El e mereu acolo, la locul lui, pe dreapta sau pe stînga, iar dacă terenul ar avea mai multe benzi, probabil c-ar juca, pe rînd, pe fiecare dintre ele. E an de an acelaşi, Ligă de Ligă acelaşi. Doar a cam început să albească.