June 2008 ↓

Noi spunem că am jucat bine, datele statistice zic că am jucat prost

Am făcut un European onorabil, am jucat bine în primele două meciuri, iar în al treilea, lipsiţi de experienţă fiind, ne-am blocat. Am obţinut două remize prestigioase în faţa finalistelor ultimei Cupe Mondiale, aşa că n-avem de ce să ne plîngem, nu putem învinui pe nimeni, mergem tot înainte, ca pionierii.

Acesta e pachetul facil de justificări, contrazise dureros de cifre. Teoria remizelor e cea mai periculoasă. De aproape 15 ani, de cînd victoria se răsplăteşte cu trei puncte în loc de două, egalul nu mai e o jumătate de victorie, ci doar o treime. Preţul său e mult mai aproape de preţul înfrîngerii. Remiza nu mai are valoarea îngheţată din şah, ci e o consolare ieftină, care contrazice principiile elementare ale fotbalului, anume atacul şi golul.

Aşadar, să scoatem remizele din vitrină şi să le ascundem în cufărul din pod. Ce rămîne? Nişte cifre îngrozitoare, care ne plasează în coada ierarhiilor la aproape toate capitolele.

Tragem şi puţin, şi prost
Priviţi rubrica şuturilor. Dăm la poartă cel mai puţin dintre toate echipele de la Euro. Cam jumătate cît spaniolii (cifrele ibericilor nu includ finala cu Germania). Şi, cînd şutăm, o facem cît se poate de imprecis. 8,8 din 20,8 şuturi pe meci ale spaniolilor merg pe poartă, adică peste 40 la sută. La noi, doar 2,33 din 11 îşi ating ţinta, adică sub un sfert. Restul, în plopi, aşa, ca să fie. Plus că în toată competiţia am tras doar de 7 ori pe porţile adverse şi, reţineţi, niciodată în meciul de debut, cel cu Franţa.

A murit şi temporizarea
Pe vremuri, românii ţineau mingea mai mult decît adversarii. Chiar dacă stilul nostru istoric includea temporizarea, adică acea morişcă de pase în terenul propriu, fără ca poarta adversă să fie ameninţată, măcar ne enervam inamicii prin acel ţaca-ţaca demn să scoată pe oricine din minţi. Acum, cu o medie de doar 44 la sută, devansăm, ce-i drept, Cehia (43%) sau Suedia (42,7%), dar ne plasăm sub toate celelalte 13 competitoare, inclusiv sub Elveţia şi Austria, pe care întotdeauna le postulăm drept mult mai slabe decît noi. Nu ţinem mingea pentru că n-are cine s-o ţină. Nivelul tehnic modest nu ne permite mai mult decît 2-3 pase consecutive, iar cîţiva dintre jucătorii noştri, rudimentari ştampilaţi, abia aşteaptă să scape de obiectul muncii, ca nu cumva să greşească.

Zambrotta, noul Kastrati
Ştim deja că am marcat doar un gol în 270 de minute, adică foarte puţin. Dar şi acel gol a venit dintr-o mare eroare a adversarilor, nu din cine ştie ce acţiuni înjghebate de noi. Zambrotta, cu toată experienţa lui, a preluat rolul albanezului Kastrati şi ne-a prilejuit singura clipă (extrem de scurtă!) de bucurie de la Euro 2008. Doar românii şi austriecii - care au primit de la arbitru un penalty ridicol în finalul partidei cu Polonia - au încheiat competiţia fără să bifeze în dreptul lor nici o pasă decisivă.

De vorbit putem vorbi, n-avem decît să ne amăgim că am jucat bine, că n-am avut noroc. Dacă aşa ne simţim noi bine, putem să ne şi autoproclamăm campioni europeni. Dar aceste cifre trebuie să ne facă să băgăm capul în pămînt ori de cîte ori am avea chef să-l ridicăm. Am fost slabi şi gata!

Şuturi la poartă/meci
1. Spania 20,8
2. Olanda 19,5
15-16. Suedia-România 11

Şuturi pe poartă/ meci
1. Spania 8,8
2. Olanda 7,75
16. România 2,33

Pase decisive/meci
1. Olanda 2,5
2. Spania 2
15-16. Austria şi România 0

Posesia balonului/ meci
1. Spania 54%
2. Turcia 52,8%
14. România 44%

Cele două numere de la club şi de la naţională ale lui Fabregas. Cam aşa arată fotbalistul viitorului

Acum o lună şi ceva revista “Campionii” prezenta avancronica turneului final. Am fost invitat, împreună cu mai mulţi colegi de la gsp, să anticipez vedeta care va erupe şi se va consacra la Euro 2008. Am spus imediat Cesc Fabregas, ademenit de ce făcea spaniolul la Arsenal, unde, printre pionierii fruntaşi ai lui Wenger, părea comandantul de detaşament.

Meciurile treceau, iar favoritul meu rămînea pe bancă. Intra simbolic şi prea puţin lipsit de semnificaţie în finalul meciurilor. Înghiţeam în sec şi mai adăugam încă un capitol la bogata-mi colecţie de previziuni eşuate. Cînd a transformat penaltyul decisiv, cu Italia, am zis că poate-poate. Dar cu Rusia, Aragones l-a lăsat iarăşi pe margine. Poţi să te pui cu don Luis, care are 70 de ani şi îşi poate permite să-i lase acasă pe Raul şi pe Guti? Nu poţi!

Două pase de gol boltite peste apărarea rusă. Plus o distanţă alergată comparabilă cu a titularilor, deşi Fabregas a intrat pe teren abia în minutul 34. Recuperări în terenul propriu, plus pase. La Londra, pe Emirates, Cesc are numărul 4. Pentru englezi, e cifra mijlocaşului din faţa apărării. La naţionala Spaniei poartă tricoul cu 10. Ceea ce înseamnă, fie la Madrid, fie la Barcelona, definiţia fanteziei.

Cesc a fost rezervă pînă acum tocmai pentru că e mijlocaşul “din 16 în 16″. Fotbalul anului 2008 a restrîns specializările şi nu mai presupune această fişă a postului. Mijlocaşii contemporani fie doar se apără, precum Rolfes sau Senna, fie se consacră zonelor laterale (David Silva, Zirianov, Kazim Kazim), fie rămîn oamenii ultimei pase, cum ar fi Ballack, de exemplu. Francesc Fabregas Soler le poate face pe toate trei la fel de bine, alunecarea perfectă, de număr 4 britanic, neîmpiedicîndu-l să dea mai tîrziu pase de număr 10 meridional.

Numerologia mai mult sau mai puţin aplicată poate continua. Să reţinem doar prima cifră de la 10, adică pe 1. Să adăugăm acel 4 de la Arsenal. Rezultă 14-le lui Cruyff, care făcea acum 35 de ani, pe tot terenul, ce face Fabregas azi. Poate cu o viteză în plus, poate că şi cu un plus de personalitate. Însă vorbim de un tip care abia a împlinit 21 de ani în mai. În ziua de azi, fotbalul nu mai e al copiilor minune, ca pe vremea lui Pele. La 21 de ani e tocmai bine să apari de pe bancă, aşa cum a făcut Cesc.

De peste 50 de ani nemţii fac în fotbal acelaşi lucru: cîştigă

Sfîrşitul filosofiei clasice germane a fost prezis de Engels, neamţul care a inovat în dogmă fără să-şi dea seama că poate nenoroci omenirea. În fotbal însă, filosofia germană continuă de peste o jumătate de veac. Doctrina e extrem de simplificată, adusă la un nivel de înţelegere accesibil: Sieg, adică victorie!

În 2008 nu mai e loc de Feuerbach, Kant sau Heidegger. Ei au rămas în biblioteci. Acum ideologul e Joachim Low, iar ucenicii se numesc Hitzlsperger, Lahm, Podolski, chiar Klose. Cu Ballack e altceva. El e vrăjitorul, dar un vrăjitor care nu recurge la cine ştie ce miracole, ci scoate din baghetă banalităţi. Cum ar fi: să curgă apa, să fie berea rece şi Wurstul bine fript, să meargă pasa acolo unde trebuie şi lovitura de cap în colţul de unde portarul nu mai poate s-o ia. La 32 de ani, cariera acestui ex-redegist ivit în fostul oraş Karl Marx (prietenul lui Engels, cel cu sfîrşitul filosofiei) a ajuns un fel de carte de la Gotha (alt loc de pe harta fostului RDG) pe care nemţii o deschid atunci cînd au chef să cîştige.

După povestea emoţională a Turciei, un text despre nemţi poate enerva aşa cum enervează nemţii înşişi. Oamenii poate că vor prinţese, sultani, eunuci, Şeherezade, ceva de caravanserai sau din O mie şi una de nopţi. La Basel, fiorul l-au adus supuşii împăratului Terim, cu povestea lor plină de sînge şi transpiraţie. Nemţii n-au făcut altceva decît să cîştige, profund obraznic, cu 3-2, un meci în care raportul şuturilor pe poartă a fost 11-3 pentru turci.

Dar şi aici există o cheie. Deşi au stors tot din puţin, nemţii n-au ridicat cinismul la acurateţea la care l-a dus Italia, de exemplu. (România nu se încadrează în tiparele cinismului, pentru că a fi cinic înseamnă a fi şi puternic, or noi n-am fost). Nemţii au tocat mereu, mecanic, şi urcă în finală după ce şi în sferturi, şi în semifinale au dat cîte trei goluri. Asta nu înseamnă retragere deliberată, ci eficienţă prin vocaţie.

Responsabil nu e doar sistemul german. Există şi un produs identificat al sistemului, acest straniu şi destul de greu acceptabil Joachim Low, căruia compatrioţii îi zic Jogi, la fel ca ursuleţului din desene animate. Low e digerat cu dificultate pentru că a fost un fotbalist aşa şi aşa, navetist între primele două Bundesligi. Nemţilor le-au plăcut Beckenbauer, Vogts, Voeller, Klinsmann, adică sute de selecţii ca jucător transbordate pe banca tehnică a Mannschaftului. Pe la colţuri se spune că, inclusiv lui Klinsmann, Low i-ar fi făcut temele tactice. Iar la Basel, acelaşi Low a reuşit să-l răpună pe un tip căruia i se zice Împăratul, în vreme ce el, banalul Joachim, are doar o poreclă de ursuleţ.