May 2008 ↓

Selecţionerul a afişat zîmbet, preocupare şi politică

În echipamentul de prezentare pe micul ecran, la Naşul. Chestie de imagine, să priceapă toată lumea că omul munceşte şi n-are vreme de pus la costum, aranjat, dichisit şi alte detalii pe care cei extrem de preocupaţi de o cauză măreaţă nu dau doi bani. Asta e la plus.

Tot la plus e şi alt amănunt esenţial din viaţa cetăţeanului român Piţurcă Victor. Încearcă să zîmbească, îşi permite chiar şi cîteva secunde de rîs organic. E adevărat, la o poantă străvezie, înscenată de Naşul cu Mutu şi Lobonţ, care se dădeau doi suporteri, Vasile şi Gheorghe. Primul, Mutu, a vorbit un pic mai pe nas şi a rămas anonim, în schimb “Gheorghe” Lobonţ, mai răguşit decît Telly Savalas, n-avea cum să nu fie recunoscut.

După trening şi rîs, a urmat preocuparea. Privirea lui Piţurcă era cu totul alta decît în urmă cu cîteva luni, cînd a fost tot la Naşul, singura tribună de pe planetă de la care selecţionerul admite să vorbească patriei. Uşoarele cearcăne şi privirea încruntată defineau un om care peste o săptămînă şi ceva va da piept cu Ribery şi Henry. Dar cine ar putea fi altfel înaintea turneului final? Oare acolo, la Tignes, la 2100 de metri altitudine, pe chipul lui Domenech s-o lăfăi jovialitatea? Da’ de unde, Raymond e nebărbierit, preocupat şi el, cum ar putea fi altfel atunci cînd trebuie să trimită acasă oameni ca Cisse, Ben Arfa sau Landreau?

Credeam că în ora sa de la naşul Piţurcă va spune banalităţi. N-a spus. Ne-a lăsat să înţelegem că adversarele din grupă sînt foarte tari şi că “indiferent ce se va întîmpla” - cam ăsta e textul de despărţire pe care cei plecaţi pe front, în linia întîi, îl spun familiilor - după Europene va veni, tot la Naşul, of course, să dea socoteală. Tot la lucruri concrete, ne-a transmis că nici Chivu, nici Rădoi nu pot evolua două meciuri la rînd, la distanţă de patru zile. Asta nu-i bine deloc. Domenech, Donadoni sau Van Basten i-ar fi lăsat acasă. Dar noi nu ne puteam permite acest lux, cînd avem doar vreo 10-12 fotbalişti buni şi doar doi-trei de superclasă.

În fine, atmosfera. La italieni în cantonament au intrat mai întîi nişte zîne despuiate, apoi nişte tipi deghizaţi în urangutani, care militau pentru încetarea tăierii palmierilor din Borneo. La noi, la Mogoşoaia, în loc de urangutani a sosit Ludovic Orban. Cu patru zile înainte de alegeri şi aducînd o icoană. În acel moment am trăit senzaţia că, indiferent cîte puncte vom face în Elveţia, stăm bine. Avem selecţioner preocupat şi perspective de asfaltare în viitor. Hai România!

Olanda nu ne e la degetul mic, cum credem. Nici măcar la îndemînă!Din decembrie încoace, de la tragerea la sorţi, orice aritmetică a grupei, orice matematică aplicată pe cazurile concrete Zurich şi Berna, ne oferă Olanda ca pe o constantă a optimismului. Să vedem noi cum scăpăm cu viaţă după Franţa şi Italia, că ne descurcăm cu olandezii! I-am bătut la Constanţa, n-am pierdut la ei, n-am primit gol în cele 180 de minute ale “dublei”, Van Basten e şi nu prea e antrenor, nu mai au jucători de superclasă. O mie de argumente care ne alimentează speranţele.

Sîmbătă seara, olandezii s-au antrenat puţin cu Ucraina. Şevcenko, Voronin, Timoşciuk, Nesmaşnîi. Ceva nume, nu? 3-0 scurt pentru olandezi, care au părut că forţează doar atît cît trebuie, ca să-şi intre în mînă. Au marcat şi cînd au atacat, şi cînd au stat la cutie. Huntelaar dă goluri şi cînd doarme, Kuyt e puternic ca un taur, iar Babel înscrie la un minut şi ceva după ce intră pe teren. Specialiştii zic că Van Basten ar fi schimbat sistemul, dar profanii, în afara unor stranii jambiere bleu ciel, n-au sesizat modificări majore. În sensul că, jucînd 4-3-3, 4-2-3-1 sau 0-0-11, Olanda tot bună rămîne.

Pe De Kuip n-au fost Van der Sar, Melchiot, Sneijder, Van Persie, Robben şi Van Nistelrooy, adică măcar cinci titularii, dacă nu şase. Cu ei Olanda e şi mai tare, iar a o privi ca pe o echipă pe care o ai la degetul mic e măcar nesăbuinţă. În plus, faţă de noi, la ei, ca un făcut, nu-şi rupe nimeni degetul şi nici nu se accidentează la volei pe plajă.

Şi mai e ceva. Buni, răi, antrenaţi de Rinus Michels sau de Van Basten, olandezii trăiesc mereu starea aceea de mare competiţie. La Rotterdam stadionul a fost portocaliu de la un capăt la altul, fiind foarte greu de crezut, prin comparaţie, că Ghencea se va îngălbeni şi se va însufleţi sîmbătă, cu Muntenegru. Ţara lor trăieşte deja pentru Euro, a noastră se trezeşte cu greu, mahmură, dintre atîtea Comisii şi valize.

În viaţă sînt şi momente în care teza ghinionului ancestral nu trebuie luată la mişto

Dani Coman s-a aflat la un deget de Campionatul European. Se poate spune şi aşa, deşi el avea dreptul şi meritul de a fi acolo, în Elveţia, cu toate cele 20 de degete ale sale, cu ambele mîini, ambele picioare şi cu întreaga sa fiinţă.

În multe momente ale vieţii, cînd ne dăm curajoşi şi impetuoşi, rîdem cu toată gura de cei care, absolut deloc convinşi că norocul şi-l mai face şi omul, îi dau înainte cu teza ghinionului care ne urmăreşte pe noi, românii, de cînd ne naştem şi pînă murim. Dar iată că vine un deget rupt de un şut banal al unui coleg şi atunci toată argumentaţia noastră vitejească se veştejeşte. Şutul acela putea nimeri orice, bara, plasa, aerul, iarba, dar nu acel deget pe care l-a rupt. În clipa fatală Coman putea fi oriunde, un metru mai în stînga, un milimetru mai în dreapta, şi atunci ne duceam cu portarii teferi la Zurich.

Aşa, am rămas cu unul singur, Lobonţ. Popa şi noul înlocuitor, Stăncioiu, sînt băieţi buni, merituoşi, dar n-au acea clasă care să rezolve un meci. Primul e cvasidebutant, al doilea debutant de-a binelea. Iar Euro e altceva decît un meci de campionat, decît un amical cu Rusia sau chiar decît o finală de Cupă în care Edi a făcut minuni.

Nimeni nu spune că dacă ar fi mers la Euro, Dani Coman ar fi fost titular şi ar fi apărat toate cele 270 de minute ale grupei. Probabil că Piţurcă l-ar fi ales tot pe Lobonţ. Dar portarul e un personaj extrem de expus. Accidentărilor, ghetelor adverse în cap, comoţiilor, cartonaşelor. Am fi ştiut că în spatele lui Lobonţ se află mereu un tip măcar la fel de valoros ca el şi am fi rememorat că, prin ani şi decenii, echipa naţională a dus-o bine atunci cînd pentru spaţiul acela dintre bare şi plasă s-au dat lupte frumoase, bărbăteşti şi colegiale. Voinescu-Toma, Lung-Moraru, Rică Răducanu-Iordache, Prunea-Stelea sînt tot atîtea mostre de rivalitate superior înţeleasă.

O simplă rotire a ochilor prin grupa noastră ne dă fiori. Olandezii îl au pe Van der Sar, care tocmai a decis cîştigătoarea Ligii la penaltyuri. Francezii, pe Coupet, proaspăt campion, pentru a şaptea oară la rînd, cu Lyon. Italienii, pe Buffon, pe care scrie Juve şi ultimul titlu mondial. Noi trebuie să-l băgăm pe Lobonţ într-un glob de sticlă, nu cumva să i se întîmple ceva. Şi nu numai pe el, ci pe toţi! Gata, tricolori, poftiţi la izolatoriu, nu mai urcaţi scări, nu mai coborîţi, nu mai respiraţi, că uite cum cădeţi ca spicele! În România sîntem 22 de milioane de selecţioneri şi doar 10-15 fotbalişti ca lumea!