April 2008 ↓

Victorii chinuite, meciuri slabe. Acesta e meniul luptei pentru titlu!

CFR a dat 50 de goluri, iar Steaua 45. De fapt, 42, pentru că 3 le-au marcat duetul Deaconu plus Comisia de Disciplină. Pe final de sezon, acestea sînt cifre de echipe care trag la locul zece, nu la locul întîi. Atît marchează cei care în campionatele rezonabile ale Europei se clasează undeva pe la mijloc.

În 34 de etape, o candidată la titlu trebuie să înscrie cam 70 de goluri, adică în jur de două pe meci. Ale noastre abia trec de unul, cu contribuţia Comisiei cu tot. La noi se cîştigă scrîşnit, la limită, fără glorie, fără plăcerea de a învinge. Sau se face egal în chinuri groaznice, ratîndu-se două-trei ocazii pe meci, care sînt invocate ca rod al unui joc ofensiv extraordinar.

O campioană înrobită eternului 1-0 sau salvatorului 2-1 nu spune nimic. Real Madrid, despre care se zice că, deşi ia titlul, face un sezon mai degrabă slab, execută uneori cîte un 7-0 cu care-şi trage fanii mai la suflet. Oamenii asta vor să vadă, spectacol, scor, goluri, nu chin. “1-0, gol Diego Ruiz”. “Sau 2-1, deviere Pepe Moreno”, după ofsaid, am adăuga noi. Sînt fraze fără subiect, fără predicat, fără sare, fără piper.

Dintre toate campionatele bune ale Europei, noi, românii, stăm cel mai prost la eficacitate. Cît e fotbalul italian de închis şi de tacticizat, Inter tot a dat 64 de goluri, iar Roma 66. La nemţi, Bayern are 59, iar Werder 65. În Spania, Realul a trecut de 70. În Anglia, Manchester United a marcat 74 de goluri, iar zgîrcita în spectacol Chelsea, 62. Pînă şi în Franţa, într-o competiţie în care de regulă se înscrie puţin, Lyon are 70 de reuşite, iar Bordeaux, 59. Adăugăm doar în treacăt că Ajaxul lui Ogăraru, care a terminat deja sezonul regulat, a dat aproape 100 de goluri. Şi ne vine foarte greu să credem că reuşitele românilor sînt atît de puţine pentru că apărările indigene, gen Mioveni şi alte autobaze ar fi mai bune decît apărările din Italia, Anglia sau de prin alte părţi. Pur şi simplu, la ei se joacă bine şi frumos, în timp ce la noi se joacă urît şi prost.

Mai sînt două etape pînă la final. Mizăm pe încă patru de 1-0, doi pentru Steaua şi doi pentru CFR. Pe încă patru meciuri urîte ca nişte babe ştirbe şi apoi pe cîteva luni de amăgire că vom rupe norii în Ligă. Atenţie însă la coji de banane, famaguste sau rosenborgi! Cine păcăleşte fotbalul şi spectacolul va fi, la rîndul său, păcălit!

Steaua a bătut iarăşi aşa cum a bătut. La limită, cu emoţii, fără să joace cine ştie ce. Plus cu o mare eroare de arbitraj (a cîta?) favorabilă, ofsaidul de la primul gol. Plus cu un arbitraj al doctorului Haţegan asemănător unei chirurgii pe viu. Totul pentru front, totul pentru victorie, totul pentru îndepărtarea Craiovei în ultimele minute de careul lui Zapata. De priceput ce e, doctoraşul l-a dat afară pe Golanski de pomană, în schimb l-a lăsat în teren pe Zapata, probabil ca să nu se complice lucrurile şi să nu lase Steaua fără portar pentru ultimele minute, dar şi pentru meciul cu Dinamo.

Asta ar fi Steaua, echipa care naşte cu forcepsul, dar naşte. CFR-ul, în schimb, nu mai poate nimic, pare un maratonist care s-a rătăcit pe finalul cursei şi în loc s-o ia spre finiş, se împleticeşte îndărăt, către start. Să nu poţi să baţi Mioveniul, aproape căzut, e echivalent cu a nu fi în stare de nimic. Nu mai ai ce spune nici de arbitrajele Stelei (în tur au avut parte şi ei, clujenii, de tratament asemănător), nici de brichete, nici de comisii. Cînd ai 11 puncte avans şi tu le risipeşti cu Ceahlăul, Pandurii, Iaşi, Mioveni, înseamnă că nu te poţi numi niciodată campioana României. Cu jucători veniţi de la echipe mediocre, unde măsurau cîrnatul cu centimetrul, să le ajungă pînă la leafa următoare, nu poţi avea perspective. Ce-i poţi spune lui Semedo, care a lăsat mediocritatea lusitană pentru o leafă de nabab în România, şi acum nu dă mîna cu antrenorul? Neaga nu s-a pupat cu şeicul şi-au dat arabii cu el de-a dura. Noi îl venerăm pe zeul Semedo şi aşteptăm Liga Campionilor, tur 3 preliminar. Cu Liverpool, cu Arsenal, cu Juve sau cu cine-o mai fi. E o situaţie în care speranţa nu moare ultima, ci prima. Famaguştii vişinii din Gruia au ucis-o identic şi anul trecut!

Un om al spectacolului perpetuu în viaţă interzice spectacolul pe gazon

În lumea lui Gigi Becali totul e show. Trezitul de dimineaţă, declaraţiile în faţa cioporului de microfoane, transmisiunile TV de pe canapeaua aurită, crucile ample în loja din Ghencea, drumurile televizate la muntele Athos, pomenile, îndreptatul tablei maşinii cu ranga. Totul!

Totul mai puţin fotbalul. Pe gazon e importantă victoria şi doar victoria. Titlul şi doar titlul. Fără spectacol, la rezultat, cu gol din fază fixă şi apoi cu apărare şi iarăşi cu apărare. Cu “U” Cluj, la pauză, a mers, suspendat fiind, la cabine. Să comande retragerea şi apărarea unui 1-0 străveziu. Care apoi s-a făcut 4-0, pentru că adversarul era o echipă naivă şi în mare măsură retrogradată. Cu Timişoara a spus că Steaua n-a mai cîştigat pentru că, în loc să se retragă, a vrut să facă spectacol şi a fost egalată.

Personal, n-am văzut acel spectacol de care vorbeşte patronul. Între 1-0 şi 1-1 au trecut 16 minute. În acest timp nu putem vorbi de spectacol în fotbal. Showurile de 16 minute sînt la patinaj, la gimnastică, poate la box, poate la sprinturile de-o clipă ale atleţilor. Sporturi care ard mult mai repede decît fotbalul. Pe terenul cu două porţi şi două careuri a face spectacol înseamnă a juca bine şi plăcut ochiului mai multe zeci de minute la rînd. Nu 16, mult mai multe.

N-am decelat cele 16 minute de spectacol, însă am observat că de la egalarea lui Gigel Bucur şi pînă la fluierul final a trecut o jumătate de oră. În care s-au developat oboseala, neputinţa şi lipsa de idei a unei echipe stresate de obligativitatea unui şir inuman de victorii consecutive. O jumătate de oră în care stereotipul a fost vioara întîi în atac, iar în apărare Zapata şi Neşu, la sacrificiu, au făcut ca Steaua să nu piardă meciul şi, poate, titlul.

 La Gigi Becali, filosofia gălăgioasă, egocentrică şi poleită cu aur din viaţă se transpune în fotbal sub forma unui pragmatism, care, cît o fi el de războinic al luminii, se poate interpreta şi ca frică.  El nu ştie că această tactică de pîrjolire a ogoarelor şi de otrăvire a acelui 1-0 micuţ din fîntîni e străină istoriei Stelei. Acolo, pe acel gazon pe care el îl vrea pîrjolit în faţa duşmanului, străluceau odinioară Marcel Răducanu, Iordănescu, Hagi sau Ilie Dumitrescu. A fost odată, că dacă n-ar fi, nu s-ar mai povesti. Pe vremea cînd puricele se potcovea cu 99 de ocale de fier la un picior, iar Steaua marca 40-50 de goluri doar în tur. Acum a dat 43 şi stă să se termine campionatul.