February 2008 ↓

Orac, Cardoso, Wandeir, Jessui, Filip, Liţu, Şuleap. Ei sînt cei 7 magnifici care au adus suspansul după 120 de minute de plictiseală şi fotbal prost. Sfertul de Cupă dintre Pandurii şi Buzău îşi revendică nemurirea. La finele unui 0-0 placid eternitatea şi-a cerut răspicat drepturile. 7 penaltyuri irosite, trimise pe adresa Cărţii Recordurilor.

Zico, Maradona, Platini, Socrates, Hagi, Gerrard. Mari fotbalişti care la viaţa lor au ratat penaltyuri memorabile. Cardoso şi Jesui n-au nici o şansă de a se alătura galeriei celebrităţilor. Penaltyurile ratate de magiştri sînt antologice şi memorabile. Penaltyurile irosite de neofiţi sînt antologice şi ilare. Există acel penalty tras relativ bine, lîngă bară, îndesat, pe care portarul, excepţional şi el, din stirpea lui Duckadam, îl ghiceşte şi-l apără. Penaltyurile de la Mogoşoaia au fost altfel. Ridicole şi triste, stupide şi de neuitat.
Jucătorul se îndreaptă spre minge. În ochii săi luceşte spaima. Mingea pare securea călăului, iar călăul e chiar acolo, în poartă. De cele mai multe ori n-a fost nevoie de călău, pentru că şuturile de la 11 metri au vizat basculantele care treceau pe şoseaua din spatele porţii. Pentru cîteva minute, traficul greu din Mogoşoaia a fost în mare pericol. Tirurile şi autoutilitarele puteau face coadă la asiguratori, cu benele deteriorate de imprecizia şuturilor.

Modestiei executanţilor români li s-a alăturat nevinovăţia profundă a portughezilor de la Gorj. Nişte naivi latino au devenit panduri de circumstanţă pentru a arăta publicului român că fraierii nu rodesc doar pe la noi, ci şi aiurea. Ligile inferioare portugheze îşi plimbă diletantismul pe sub Poarta Sărutului, înfigîndu-şi picioarele de lemn în huila din care-şi iau salariile. Lăutarii fadoului au ţinut să ne arate că nu numai noi avem, de la vîrf ceva mai în jos, fotbalişti modeşti. Dacă eşti din patria lui Figo, nu înseamnă că eşti Figo însuşi. Nu e nevoie de medicină de laborator pentru a-ţi da seama că sîngele lui Wandeir n-are nici o hematie asemănătoare cu sîngele lui Cristiano Ronaldo. Deducţia logică e că atunci cînd ne plictisim de nulităţile noastre, cumpărăm nulităţi din altă parte. Valurile Atlanticului nu sînt cu nimic mai eficiente în a spăla prostia omenească decît malurile Jiului. E ca la tîrgurile din margine de Bucureşti, unde se vînd conserve chinezeşti stricate mult mai ieftin decît conservele româneşti aflate în termen.

Bătrîne Eusebio, nu deschide Internetul! Vei afla că eşti compatriot cu nişte navigatori fără barcă, eşuaţi la poalele Coloanei Infinitului. Poate că atunci cînd a sculptat, Brâncuşi s-a gîndit şi la asta. Că prostia nu se sfîrşeşte nicicînd.

Rednic l-a dat în judecată pe Burdujan. E o formă normală, dar cu totul neaşteptată de reacţie la atacurile jucătorului. În general, antrenorii români au alte pîrghii. Amendarea, excomunicarea la echipa a doua, ambele puse deja în practică. Sau metode mult mai prozaice, precum turele de teren, genuflexiunile, consemnarea în cantonament.

În general, în fotbal se recurge doar arareori la Instanţă. În cel mai bun caz se dă în judecată presa, sau se lasă pe seama judecătorului diferitele conflicte financiare dintre patroni, antrenori, fotbalişti. Acum completul va trebui să se pronunţe la acuzele aduse de jucător, pîrîtul speţei, reclamantului de pe banca tehnică. Vor intra în scenă avocaţi, martori, grefieri, portărei, tot alaiul aferent sălii paşilor pierduţi.

Cum va decurge în acest timp relaţia antrenor-jucător? Nicicum, pentru că reclamantul va sta pe banca din Giuleşti, în vreme ce pîrîtul se va canoni în liga a treia, la Rapid II, pe celebra stradă a Veseliei. La bară vor apărea martorii pe care îi va cita completul. Însă, dacă sub Grant lucrurile vor merge tot rău, mii de voci vor depune mărturie, meci de meci, împotriva reclamantului.

Crăciunescu-tatăl nu mai e preşedinte de Comisie, nici observator, nici nimic altceva oficial. A rămas opozant al regimului din fotbal, un fel de Lech Walesa care nu tîrîie după el sîrme de electrician sindicalist prin portul Gdansk, ci duce în spinare o carieră fabuloasă şi ţine pe degetul mic un prezent concret de analist al arbitrajului. Dacă nu el, atunci cine să comenteze fazele?

În prima parte a “Zilei de fotbal” de la Kanal D a spus că fiul său nu trebuia delegat la meciul de la Iaşi. Cosmin Cernat i-a oferit în direct refugiul de a nu comenta fazele litigioase ale acelei partide. Crăciunescu n-a acceptat, distribuindu-se singur în rolul principal al unui film psihanalitic: tatăl critică la televizor faptele fiului! Au venit imagini din Copou, iar Teo Crăciunescu zîmbea la încălzire. “E bine că e senin”, a spus Ion, care a luat o foaie mare şi-un pix, în aşteptarea fluierului de start.

“A greşit, trebuia roşu la ieşean”. Nu trecuse nici un minut din meci, iar tatăl îi şi dădea o bilă neagră fiului. În agora studioului, Ion Crăciunescu încerca să explice celor prezenţi, invitaţi, electricieni, regizori, cum Teo trebuia să elimine un jucător şi n-a făcut-o. Oamenii se uitau perplecşi şi nu pricepeau de ce tatăl, în loc să-şi cocoloşească fiul, îl acuză. Pe măsură ce minutele treceau, pagina lui Ion Crăciunescu se umplea de rînduri, iar fruntea îi devenea tot mai puţin ridată. Teo ducea bine meciul şi parcă auzea sfaturile tatălui, dintr-un studio TV aflat la 400 de kilometri distanţă: “Pleacă de-acolo, nu-i lăsa să te înconjoare! Fault! Dă-i cartonaş! Aşa, bine”. Teo ratează apoi un fault, iar tatăl îl ceartă cu voce tare. “Şi doar ţi-am spus să stai aproape de fază, vezi, te-a prins departe şi n-ai observat ce se întîmplă!”.

S-a terminat meciul, a început partea a doua a emisiunii. Şi nu oricum, ci cu acea fază din primul minut, în care ieşeanul Adrian Ilie “i-o pune” destul de urît lui Goian. Crăciunescu-senior are un timbru grav şi acuză impersonal. “După părerea mea, arbitrul a greşit”. Arbitrul e fiul său şi a condus bine spre foarte bine un meci greu, încheiat cu o mare surpriză. Iar tatăl, pe micul ecran, nu l-a cocoloşit cu nimic. De data asta, arbaleta lui Wilhelm Tell a nimerit mărul de pe capul copilului, şi nu capul. Emisiunea s-a terminat, iar toţi cei din preajmă, scenografi, sunetişti, regizori, invitaţi se gîndeau că au copii acasă şi erau fericiţi că viaţa i-a ferit de asemenea posturi. Ion Crăcunescu părea şi el senin. Judecase drept, iar asta părea să-i dea o stare de bine.