October 2007 ↓

Borcea a pus primul flacăra buteliei pe Istvan Kovacs, pretinzînd că ai săi nu sînt cobai, să fie arbitraţi de un puşti care abia a ieşit din adolescenţă. Apoi, jucătorii. După buletin, Stelea ar putea să-i fie tată lui Kovacs. Dar nu e vina nici unuia dintre ei că în timp ce unul încă apără la 40 de ani, celălalt arbitrează la douăzeci şi un pic derbyuri de primă ligă. La fiecare decizie, Kovacs era înconjurat, cînd de unii, cînd de alţii. Niculescu a urlat la el, Ropotan a zbierat, cei de la Urziceni l-au fugărit. Dacă era vorba de Tudor, de Corpodean sau de Balaj, jucătorii s-ar fi comportat altfel. Ca să nu mai vorbim de vreun arbitru străin, de lîngă care e bine să dispari cît mai repede, că nu se ştie.

Jucătorii se poartă astfel şi fiindcă simt că e loc, dar şi fiindcă, după toate probabilităţile, li se spune. Orice decizie trebuie contestată, în virtutea timidităţii de care băiatul din Carei s-ar putea să facă dovadă. Dar n-a făcut. L-a dat afară pe Ricardo Gomes pentru că în toate manualele de arbitraj din lume scrie că la intrarea brazilianului asupra lui Boştină se dă cartonaş roşu.

Eliminarea fiind justă, e greu de spus de ce Dan Petrescu şi Mihai Stoica au vrut să fie ei actorii principali ai unui spectacol pe al cărui cap de afiş figura cu totul altcineva. Ambii au făcut lucruri bune, au ridicat din mijlocul cîmpului o echipă eminamente agrară suind-o pînă pe locul doi. Au transpirat împreună, astfel încît despre Urziceni să se vorbească şi altfel decît despre locul unde se întîlnesc vînturile Bărăganului, ca să amestece praful. Maniera lor de-a traversa terenul în văzul lumii nu e doar gest de frondă, ci şi lecţie nereuşită de actorie. Hoddle, părintele spiritual al lui Dan de la Chelsea, n-a luat-o niciodată de-a latul peste Stamford Bridge. Nici Moggi, nici alţi omologi de-ai lui MM (scuzaţi comparaţia!) nu folosesc linia de centru pe post de trecere de pietoni la fiecare meci acasă. E o lecţie a sfidării şi a intimidării pe care cei doi inventatori ai Urziceniului pe harta fotbalului o repetă deja plictisitor. O manie a persecuţiei care nu le dă niciodată pace şi din cauza căreia, uneori, cu greu pot fi observate faptele lor bune.

Sînt două variante de viitor. Prima, ca Urziceniul să meargă înainte - cu antrenorul şi preşedintele potoliţi, decenţi şi urbani - devenind un fel de Auxerre autohton (oraşul lui Daniel Niculae n-are mai mult de 40.000 de locuitori). Sau reversul, ca de atîta agitaţie, praful Bărăganului să fie luat cu lopeţile şi folosit pentru astuparea şanţului pe care MM şi Dan îl fac etapă de etapă, traversînd terenul. În acest din urmă caz, Urziceniul nu va mai fi un petic decupat din România, ci România însăşi, cu toate tînguirile, sfidările, mitocăniile şi traversările ei balcanice.

Clasic era amurg, ca la Bacovia, că tot e pagina poeţilor, după ce Goga a rupt Steaua la Cluj, declanşînd caricatura de rigoare. Dar la Timişoara e răsărit. După trei ani de finanţare torenţială se zăreau doar băltoace de performanţă, promisiuni, neîmpliniri, transferuri şi vorbe scrîşnite. Uhrin, tipul cu freza lui Nehoda şi Stambacher de pe vremea cînd ne băteam cu cehii pentru calificarea la Euro ‘84, a putut în cîteva luni la Timişoara ce nu reuşiseră Olăroiu, Hagi, Cîrţu. Nu reuşiseră sau nu fuseseră lăsaţi să reuşească.
Nu neapărat remiza cu Dinamo declanşează acest text. În Ştefan cel Mare a fost un fel de poveste a cetăţii asediate, cu Abiodun apărînd reduta pînă la final cu pieptul gol. Sau cu mîinile goale, asta abia reluările de mare rezonanţă o vor dovedi. La Dinamo, Poli a jucat cu dinţii strînşi, convinsă că n-are altă şansă. A marcat la prima fază de atac, a privit cum Popa îşi sărută propria bară şi a rezistat în zece, fără ca deficitul numeric din final să fie vizibil vreo clipă.

Uhrin şi Timişoara au făcut ce trebuiau să facă nu numai în “groapă”, ci pe tot traseul de pînă acum. Sînt acolo, sus, cu cel mai bun atac, poate cu jocul cel mai consistent. Cu Torje urcînd mereu, cu Cînu transformat din rupător în stoper golgeter, cu Bucur revitalizat, cu Popa, norocos şi ranforsat, iarăşi în preajma naţionalei. Cu Pleşan, golgeter nevătămat, vîndut după numai două etape. Cu schimbări din mers, cum a fost sîmbătă seara înlocuirea lui Aliuţă cu Torje sau plantarea lui Abiodun la închidere după eliminarea lui Alexa.

De ce nu pînă acum? De ce abia acum? Pentru că abia acum Poli a reuşit să se scuture de acea boemă care a făcut ca timp de trei ani să-i scape printre degete banii şi rezultatele. Pentru că abia acum pare să-şi fi găsit omul potrivit. Olăroiu şi Cîrţu apăreau tot timpul la televizor în preajma lui Hagi. Uhrin iese rar la rampă, niciodată împreună cu patronul, vorbeşte în ceha maternă aducîndu-ne aminte de Rumburak şi Arabella, din anii copilăriei. E mereu la patru ace, nichelat ca o Skodă nou-nouţă, cu computer de bord şi volan îmbrăcat în piele. Nu spune lucruri mari, niciodată nu va fi pe prima pagină. Pasează cuvintele de-a latul şi faptele numai înainte. E ca o zi de toamnă la Praga, unde e bine şi frumos chiar şi atunci cînd nu e soare.

Anul trecut, tot în octombrie, murea Ferenc Puskas. Simbolul Ungariei, unul dintre cei mai mari fotbalişti ai lumii. Avea aproape 80 de ani, un Alzheimer care de ani buni îi întrerupsese, practic, contactele cu realitatea şi un munte de istorie în spate. CNN a făcut “Breaking News”. Posturile TV maghiare au lăsat aproape totul baltă ocupîndu-se de marele dispărut. Dincolo de fazele alb-sepia ale acelui 6-3 de pe Wembley s-a scormonit prin arhive şi s-au găsit imagini de antologie în care superstarul trecut în nefiinţă era alături de Franco. Echipe de reporteri au dat imediat fuga la Madrid, transmiţînd la Budapesta torente de interviuri cu Di Stefano, Gento şi alţi supravieţuitori ai marelui Real. La ceremonia de înmormîntare, ţinută pe Nepstadion, botezat imediat cu numele lui Puskas, au participat zeci de mii de oameni. Marea lor majoritate nu se născuseră în anii ‘50, decarul dispărut putîndu-i eventual vrăji pe părinţii celor prezenţi.

Scriam atunci că ungurii au fost capabili de o emoţie de care mă îndoiam c-ar fi capabili românii. Eroare. Moartea lui Dobrin a scos la iveală sentimente, a stors lacrimi şi a stîrnit amintiri la dimensiuni neaşteptate. Toate televiziunile importante şi-au deschis jurnalele de vineri seara cu subiectul Dobrin. Ziarele, inclusiv cele generaliste, au avut fascicule speciale. Mailurile redacţiilor au fost cucerite de mesaje venite de peste tot, de la Botoşani la Sydney şi de la Castellon în Balta Albă. Semnate de oameni de toate vîrstele, de la puşti cu coadă care stau toată zua cu nasul în monitor, pînă la bunici care au prins pe viu debutul lui Gicu şi acum şi-au rugat nepoţii să tasteze şi din partea lor cîteva rînduri de despărţire.

Toată seara de vineri şi toată ziua de sîmbătă, cine a mers pe subiectul Dobrin a avut public şi fior. Cine a insistat a mia oară pe cazul Elodia sau cine s-a adîncit în meandrele votului uninominal, a ratat. Chiar şi înfrîngerea Stelei la Cluj s-a culcuşit undeva în zona interesului secundar. Emoţia a venit doar de la Dobrin, în ceasul din urmă, aşa cum în timpul vieţii emoţia tot de la el venise.

Cine a zapat telecomanda şi a zăbovit asupra emisiunilor dominate de imagini alb-negru a avut ce vedea. Cei tineri şi-au putut lua notiţe de la senzaţionalul 4-3 cu Dinamo, pe care n-aveau cum să-l vadă, pentru că nu se născuseră. Cei de vîrstă mijlocie şi-au reamintit acel extraordinar meci cu Scoţia, cînd Dobrin a driblat toată echipa adversă şi apoi a rata singuri cu portarul. Vîrsticii au revăzut acel meci cu Portugalia, cînd Dobrin a dat golul victoriei, deşi intrase pe teren cu spatele blocat. Cu toţii i-am putut auzi vorbind, în acelaşi interval de timp, pe Angelo Niculescu, Dinu, Ienei, Boloni, Balaci, Hagi, Rică Răducanu. Pe Liţă Dumitru plîngînd în telefon, la radio. Pe marele actor Ştefan Iordache vorbind despre Dobrin ca despre un coleg de scenă.

Nici un alt eveniment petrecut în ultimii ani n-a cules dimprejurul său atîta emoţie. Românii s-au confruntat cu calificări în Ligă, la Europene, cu inundaţii, arşiţă, alegeri, suspendarea lui Băsescu. Toate au fost, ca nivel emoţional, sub moartea lui Dobrin. De fapt, au fost sub întreaga existenţă a lui Dobrin. Prin felul cum a trăit, Dobrin nu era doar marele fotbalist. El era prezent în fiecare casă, lîngă oameni, ca unul de-al lor.