February 2007 ↓

E greu de crezut că odată isprăvindu-l de citit pe Coelho, Gigi Becali va plonja în lecturarea lui Mark Twain. Americanul n-a combătut despre războinici de-ai luminii, aşa că opera sa referitoare la puştani fugiţi de-acasă cu pluta pe Missisippi, precum Tom Sawyer şi Huckleberry Finn, nu cadrează cu nivelul unui viitor prezidenţiabil. Poate doar o adaptare, ceva în genul “Un Rege decar la curtea Regelui Gigi” să ispitească.

Printre multe ziceri de duh, scriitorul neconsumat la Palatul Auschnit Reloaded a dat una grea de tot. A zis că orice lucru bun în viaţă e ilegal, imoral sau îngraşă. Ei, şi? Ce-i cu asta? Că doar Întîistătătorul Stelei iubeşte legalitatea, dovadă schimbul de terenuri, perfect legal, cu Armata. De îngrăşat, nu pune un gram pe el, probabil că are metabolismul bun şi arderile intense. Dar cu morala cum stă? Perfect, nemaipomenit, încîntător. Maxima moralia personală îl împiedică să recurgă la soluţia pe care a recunoscut-o drept ideală, cu Hagi-Popescu, şi-i impune să se canonească pe mai departe cu ce are.

Morală persoană Gigi Becali! Spune în gura mare, băi Oli, Băi MM, io sînt moral, io nu vă dau pe voi afară, deşi ar trebui. Rezultă din context că ceilalţi doi, Gică plus Gică, sînt mult mai valoroşi, doar hipermoralitatea interzicînd cu desăvîrşire consumarea unui asemenea fruct oprit.

Oare cît de moral e să spui că eşti supărat pe antrenorul care nu ţi-a băgat finul fundaş central? Sau să-l măscăreşti în fiecare declaraţie pe cel care te-a dus în Liga Campionilor şi în semifinalele UEFA, asta e tot moral, nu? Cînd e vorba de rubedenii, franciscanul Gigi nu mai practică asceza. Posteşte apăsat doar pentru a-i arăta lui Oli cine-i şeful. Şi că plăpîndu-i destin tehnico-tactic se află în mîinile auguste ale patriarhului de Pipera.

În toată această înduioşătoare lecţie despre morală, surprinde jocul în zonă extrem de restrînsă al antrenorului. Acuzat că ar fi defensiv pe gazon, Olăroiu evoluează ermetic, betonat chiar, în relaţia cu patronul. Nici o declaraţie dincolo de centrul terenului, închiderea tuturor culoarelor către propria persoană. Posesia e zdrobitoare în favoarea lui Gigi şi singura rezolvare ar fi jocul pe contraatac. Şuturile la poarta Palatului sînt, însă, extrem de riscante.

“Într-adevăr, ar fi ceva ideal pentru mine, hagi antrenor şi Popescu preşedinte. Dar nu ar fi moral” — Gigi Becali

Nu demult, Jean Pădureanu, liderul spiritual al comunităţii oamenilor de fotbal, spunea că Bistriţa a început să-şi dispute meciurile pe teren, nu în culise, datorită dispariţiei oamenilor de onoare din fotbal. Ştim foarte bine ce-a vrut nea Jean să zică. Pentru a o pune de-un aranjament, e nevoie de o anumită onorabilitate, cu toată paleta de înţelesuri pe care generoasa limbă română o permite termenului.

Mediile fotbalistice, casele de pariuri şi aleile zgribulite ale Cişmigiului s-au temut că, în debut de primăvară, doi onorabili ai noii generaţii, Cornel Penescu şi Adrian Mititelu, vor reface tabloul istoric al anilor ‘90, cînd onorabilitatea reciprocităţilor despre care vorbea mai vîrstnicul nea Jean atinsese perioada de glorie. Probabil că bookmakerii au scos meciul din grila de start gîndindu-se că, din cauza strînsei legături a acţionarilor, în tur Argeşul a cedat uşor la Craiova. Poate. Dar acelaşi Argeş pierdea în Bănie abia al doilea meci dintr-un şirag de 11 eşecuri consecutive, mai uşoare sau mai încărcate de greutate.

S-a jucat corect, iar lumea fotbalului se ciupeşte de obraz să vadă dacă e aievea. Un meci disputat pe teren clatină prejudecăţi şi riscă să se vorbească despre el mai mult decît e cazul. Eroii principali, cei doi patroni, mai au un pic şi devin veritabili haiduci ai dreptăţii, mai ceva decît Iancu Jianu, Toma Alimoş, Anghel Şaptecai şi Cozma Răcoare la un loc.
Mai trebuie să treacă ani mulţi şi luminoşi pînă vom scăpa de reflexele perioadei reciprocităţilor, care pare să ne domine în continuare sistemul nervos. Încă sîntem tentaţi să privim corectitudinea ca pe un eveniment colosal, nu ca pe o întîmplare normală. Craiova şi Argeşul au jucat un meci destul de bun şi de viu care s-a terminat 0-0. Au făcut exact ce trebuiau să facă. N-au salvat copii din calea puhoaielor şi n-au scos babe din flăcări. De-aia sînt echipe de fotbal, să intre pe teren şi să joace. Mai bine, mai rău, aşa cum pot, dar nu mai puţin decît pot.

Dacă vom căuta eroi acolo unde nu sînt, nu vom face decît să prelungim peste ani agonia epocii reciprocităţilor. O societate în care starea normală e suspiciunea, care e alcătuită nu din oameni normali, ci din bănuiţi, ajunge pînă la urmă să se alieneze colectiv.Un 0-0 reconfortant ne salvează pe moment. Vindecaţi complet vom fi doar atunci cînd nu ne vom mai întreba cu trei luni înainte dacă va fi blat sau nu.

Ora 02:35. Rednic, după ce tocmai şi-a prelungit contractul, îşi ţine preţioasele acte într-o sacoşă cu însemnele clubului. Mulţumit, se pierde în noapte, alături de Răducioiu şi Lucică Marinescu. Borcea, uşurat, stinge şi el lumina în birou şi pleacă spre casă. Ce ore nebune! Întîi iluzia calificării, după golul lui Cap de Zmeu. Apoi drama neputinţei şi-a eliminării. Tratative cu antrenorul, lămurirea lui Răducioiu să rămînă. Cel puţin pe moment. În fine, printre altele, două achiziţii, Fernandes şi Mateus. Bune sau rele, rămîne de văzut.

Oare cum s-ar fi derulat acele ore, să zicem între opt şi jumătate seara şi două şi jumătate noaptea dacă Dinamo se califica? Probabil în loc de tratative cu Rednic, acţionarii s-ar fi suit în Piaţa Universităţii pe parcul auto din dotare şi ar fi primit, cu tălpile pe tabla valorînd sute de mii de dolari, ovaţiile mulţimii. Apoi, doi cocoşi, trei-patru manelişti şi zeci de şpriţuri ar fi împins noaptea triumfului către zorii zilei de vineri.

În general, după victorii oamenii sînt mult mai ocupaţi decît după înfrîngeri. Mircea Lucescu spune că preţul succesului e invidia, iar al eşecului, singurătatea. De acord cu partea a doua. Prima e discutabilă. Preţul succesului, cel puţin la noi, românii, e relaxarea. Ţineţi minte că acum doi ani, după calificarea în grupele UEFA, Steaua a luat bătaie acasă de la lanterna din Iaşi.

Acţionarii lui Dinamo, cu Borcea în frunte, au ţinut să-l contrazică pe bunicul Mircea, care le-a fost baci pînă la adînci bătrîneţi, cum se spune în cărţile de istorie. Ca să uite de necazuri, s-au făcut că muncesc şi au reuşit în cîteva ceasuri aproape cît într-o iarnă întreagă.

Sigur, nimeni nu garantează că acţiunile din noaptea de joi spre vineri înseamnă tot atîtea succese. Rednic are contract pînă în 2010, dar asta înseamnă doar că nu va mai pleca în vară la Bruges. Dacă lucrurile nu merg, nimeni nu-i garantează veşnicia pe bancă. Apoi, Răducioiu e la fel de capricios la 37 de ani ca la 20. În fine, Fernandez e un jucător francez bun, dar bun pentru Beitar, echipă israeliană de tur preliminar în UEFA. Iar numele lui Mateus, angolezul, spune ceva doar în transcriere fonetică. Scris pe hîrtie, e doar una dintre enigmele Africii Ecuatoriale.

Însă important e că s-a mişcat ceva. Iar faptele înseamnă întotdeauna mai mult decît contemplaţia. Un gest, o acţiune, face mai bine în asemenea momente decît o săptămînă de plînsete neproductive.

“A fost o noapte furtunoasă. L-am prins pe Rednic la înghesuială şi a semnat” — Cristian Borcea