January 2007 ↓

Undeva prin 1998-1999-2000. Deşi echipa naţională avea încă rezultate, Divizia A gemea de blaturi. Reciprocităţi, meciuri vîndute pe faţă, echipe salvate miraculos de la retrogradare. Mai jos, în eşaloanele inferioare, era şi mai rău. Presa scria, iar Mircea Sandu, pe vremea aceea un preşedinte de federaţie sufocat de suficienţă, ţinut în scaun de stîngul lui Hagi, nu dădea importanţă trucajelor. Nu le nega, însă le înregistra pasiv, ca un ins dinafara fenomenului, nu ca o persoană decisivă.

Ianuarie 2007. La 3 zile după victoria de la Dusseldorf, comisarul european pentru fotbal Mircea Sandu şi-a început misia. A strîns la Cîmpina preşedinţii din Liga a doua şi le-a cerut, întîi de toate, corectitudine. Ca orice oficial european, n-a venit cu impuneri, ci doar cu recomandări. “Împuşcaţi-i pe arbitrii şi observatorii care sînt mînă-n mînă!”. Steguleţul roşu al corupţiei nu dă bine pe pieptul patriei, bombat către Europa. Dacă puştile erau scoase din rastel acum vreo 7-8 ani, poate că România nu mai rata trei turnee finale.

Cînd citim în presa germană cuvîntul “magic” scris în dreptul numelui lui Sergiu Radu, în primă instanţă sîntem tentaţi să credem c-au înnebunit nemţii. “Schijă” a fost întotdeauna un fotbalist rezonabil, însă, din păcate, nebîntuit de harul magiei. Filiform, lipsit de forţă şi de perspectivă. La fel, Vlad Munteanu. Precoce, talentat, dar boem, interesat parcă mai mult de viaţa de dincolo de tuşa terenului.

Ce-o fi ştiut să le facă şi să le spună Petrik Sander celor doi români?  Şi care Petrik Sander? Cine e Petrik Sander? Un mare Nimeni, Nobody, Niemand, dacă vreţi şi versiunea germană a zeroului absolut. Petrik Sander, un tip de care pînă nu demult auziseră doar vecinii de pe străduţa lui, şi nici aceia toţi, e antrenorul cu care Cottbus stă către mijlocul Bundesligii. Şi antrenorul care a ştiut ce să scoată de la doi români oarecare, din plutonul doi. Într-un oraş nemţesc oarecare, de pluton doi, la o echipă de pluton doi. Şi tot oarecare.

Ce a reuşit Sander, care nu e nici Heynkess (tocmai l-a bătut sîmbătă), nici Daum, nici Hitzfed, nici Magath, n-au izbutit numeroşii antrenori români care s-au intersectat de-a lungul anilor cu destinele celor doi. Poate tocmai aici e miezul discuţiilor. Cîţi golgeteri de Bundesliga or mai zăcea, plini de praf, pe băncile de rezerve ale echipelor noastre, cu eticheta de rebuturi lipită de frunte?

Dacă pe nemţi “cotbuşii” îi îndeamnă la magie, pe cei din anturajul echipei naţionale îi lasă indiferenţi. Nimeni nu spune că golurile cu Monchengladbach îl împing pe Sergiu Radu în locul lui Marica sau că evoluţiile germane îi iau lui Mutu tricoul cu numărul 10 şi-l pun pe umerii lui Vlăduţ. Dar s-a dus cineva să-i vadă? Le-a dat cineva vreun telefon, măi băieţi, ce mai e pe la voi, pe-acolo, mai miroase a RDG, mai sînt Trabanturi, mai trece lumea graniţa în Polonia să-şi ia gumă de mestecat şi butelii de voiaj? Nimic!

Cum tot un mare nimic figurează şi în dreptul lui Reghecamf, care a i-a dat gol lui Bayern, joacă mereu titular pentru Alemania Aachen, unde bate şi penatyurile, adică e cineva în echipă. E adevărat, Reghe a făcut praf meciul cu Danemarca. Dar nu singur, amintiţi-vă doar că Lobonţ a luat gol de la Gravesen de  dincolo de patinoar. De atunci au trecut patru ani şi orice om are dreptul la o a doua şansă. În România se poate discuta despre eliberarea şi reabilitarea unuia care venea cu hoardele de mineri spre Bucureşti, dar e o impietate să vorbeşti despre reselecţionarea unui marcator de autogol. După o fază infinit mai stupidă, Bănel a ajuns căpitan la Steaua!

“Magie-Radu! Românii încîntă la Cottbus, şi-au adus adversarii cu picioarele pe pămînt!”  — Bild am Sontag

Priviţi-l pe Răducioiu cum aleargă! Dincolo de linia modernă a echipamentului, care invocă brutal actualitatea, am putea zice că admirăm o poză de acum un deceniu şi ceva, cînd Radu se pregătea pentru extraordinarul său mondial din America.

Ture de teren, jaloane, picături de transpiraţie. Pe marginea terenului lusitan, Rednic se amuză. “Ce faci, dom’ director, gata?” “A fost doar o încălzire, trebuie să mă antrenez mai bine”, zice Radu.  Ce să mai înţelegi?

Conform pozei, Radu arată ca în ‘94. Aceeaşi coamă blondă răvăşită, aceeaşi alură de adolescent, deşi în buletin se apropie de borna 37. Nici n-ar fi aşa mult. În fond, Dorinel e cu doi ani mai sărit decît el şi s-a băgat la joc, dorindu-şi revenirea în echipa naţională. Iar Viorel Moldovan şi Ganea sînt doar cu doi-trei ani mai tineri şi sparg piaţa contractelor.
În acte, Răducioiu e manager sportiv şi are, conform fişei postului, menirea de a sta pe bancă, alături de Rednic. În inimi, e puntea dinspre marele Dinamo alcătuit de Lucescu acum aproape 20 de ani şi un Dinamo actual care vrea să capete şi el dimensiune internaţională. Fişa sentimentală a postului-punte e imprecisă. Nimeni nu-i poate cere nimic concret, fiindcă treaba lui e doar să fie dinamovistul istoric care să redefinească pe Dinamo dincolo de procentele şi orgoliile acţionarilor.

Lăsăm procentele, lăsăm orgoliile, lăsăm tot ce e rece şi ne mai permitem cîteva minute de căldură sentimentală. Închidem ochii şi-l vedem pe Radu dînd copy-paste golurilor din America, de data asta în poarta Benficăi. Ar fi minunat, dar e imposibil. Dinamo a aşteptat acele goluri miraculoase prin 2000, cînd Radu n-avea 37, ci 30. N-au venit, aureolatul atacant, aflat atunci mult mai în putere decît astăzi, rămînînd de cele mai multe ori rezerva lui Mihalcea sau Marius Niculae.

Răducioiu se antrenează la Rio Maior şi foarte bine face. Pentru nişte puşti precum Radu Ştefan, Pulhac, Moţi, Ropotan, Alexe sau Mendy e un privilegiu neaşteptat să simtă de la cîţiva paşi răsuflarea unui atît de mare (fost) fotbalist. Însă, dincolo de respiraţie, e doar o fantezie de iarnă, un bricolaj de cantonament, o privire în urmă. Atît!

Dar, cine ştie?, poate că antrenamentele lusitane ale lui Radu nu sînt complet inutile. S-ar putea să-i prindă bine spre final de sezon, cînd Dinamo, care atunci va avea suficiente puncte avans în clasament, îşi va putea permite să-i facă un meci de retragere. Şi nu numai lui. Rednic, Mateuţ, Andone, Lupescu, Mihăescu, toţi componenţii generaţiei ‘90, trebuie să îmbrace şi ei în mod oficial tricoul alb-roşu pentru ultima oară. Poate că printre procente şi orgolii se va găsi vreme şi pentru aşa ceva.