December 2006 ↓

Crăciunul presupune acelaşi lucru în întreaga lume creştină. Naşterea Domnului se prăznuieşte de la ortodocşii taigalei pînă la catolicii din America Latină sau protestanţii din Noua Zeelandă. Omul nostru stă acasă cu familia, vrea să înghită în două zile tot ce-a cumpărat din hypermarket în ultimele două săptămîni. Rupe pîrtiile din Poiană, asfixiază patinoarul de la Moghioroş. Se distrază sau se odihneşte, însă, în general,îşi menţine la cote scăzute spiritul de competiţie.

Ieri, imediat după prînz, arena lui Chelsea era plină. Venise o grămadă de lume doua să-l vadă pe Mourinho, catolic practicant, cum munceşte în zi de sărbătoare, cum se bucură pentru ca apoi să se oftice, să-l privească pe Ashley Cole cum respinge în Essien şi cum din coapsa unuia din cei mai buni mijlocaşi din lume în 2006 mingea se duce în proprie poartă. Imediat după aceea, în după-amiaza britanică a Telesportului a urmat un Manchester-Wigan, cu un Old Trafford umplut pînă la refuz şi cu alt catolic, Cristiano Ronaldo, la serviciu în zi de sărbătoare. La noi, Steaua-Urziceni (cam asta e Wigan!) nu se va disputa niciodată cu casa închisă,  cu atît mai puţin a doua zi de Crăciun. Ca să nu mai vorbim de meciurile de rînd ale lui Dinamo, care nu umplu tribunele nici vara, pe vreme bună.

S-ar putea ca noi, tradiţionalii trîndăvelii festive, să-i găsim pe englezi un pic săriţi de pe fix. Merg cu maşinile pe stînga, au volanul pe dreapta, măsoară distanţele în yarzi şi viteza în mile pe oră. În plus, în loc să le tihnească steak-urile şi cakes-urile (la ei nu se practică nici piftia, nici sarmaua), se duc cu milioanele  la meciuri. Asta fiindcă se joacă în primele patru ligi, plus în Scoţia şi în Irlanda de Nord.

Au fost etape pe 23 şi pe 26, urmează altele pe 30 decembrie şi pe 2 ianuarie. În zece zile dispuţi 4 runde şi poţi să pierzi titlu, loc de Liga Campionilor, tot! În tribune mai apar Moşi Crăciuni, se mai ivesc inscripţii cu “A happy New Year”, dar nimeni nu vegetează.  Chestie de opţiune şi de gust. Chiar, ce-o fi mai frumos pe 2 ianuarie? Un dres tradiţional cu murături după ultimele nopţi zbuciumate sau un Stockport-Torquay, din al patrulea eşalon, care adună toată seva britanică a fotbalului?

“Aurul” Oli şi “argintul” Răzvan au 37 de ani. Intercalat, “argintul” Rednic are 44, dar şi el şi-a consumat primele episoade faste de carieră cînd încă nu trecuse pragul celor 4 decenii. Făcînd media aritmetică a podiumului (39,3 ani), rezultă un profil ideal al tehnicianului de succes. Asta e vîrsta maximei erupţii profesionale. Pînă atunci eşti crud, după, rişti ca fiecare zi care trece să-ţi aplatizeze dimensiunea.

Într-o lume în care Mourinho şi Rijkaard fac minuni la patruzeci “şi-un pic”, vremea magilor de vîrsta a treia pare de domeniul trecutului. Ritmul mileniului trei presupune coate şi genunchi tari, prietenie cu DVD-ul şi cu Internetul, plus două-trei limbi străine recitate pe de rost. Antrenori de azi nu mai sînt români, nemţi sau eschimoşi, ci aparţin deopotrivă întregii planete.

Prezenţa lui Lucescu-tatăl imediat după acest tumult tineresc nu strică tiparul, ci-l confirmă. Să nu uităm că nea Mircea, la vîrsta de azi a lui Răzvan, antrena deja echipa naţională, iar azi are puterea de-a suporta un destin rece ca gheaţa, care-l aşază imediat sub propriul său fiu.

Acum nici o lună, Federaţia îşi lua bobîrnacele de rigoare pentru ratarea marelui, incomparabilului şi vitalului turneu din Cipru. Ani de zile am fost acolo în fe-martie, şi ne ofticam oficial că de data asta bulgarii s-au înscris înaintea noastră şi ne-au lăsat fără obiectul muncii. Păi se poate, my friend Mario? Cum rămîne cu prietenia de veacuri între popoarele fotbalistice român şi cipriot?

Iată că există viaţă şi dincolo de ţărmurile insulei Afroditei. Drumurile care duceau aproape pavlovian România către Limassol pot trece mai departe, pe valurile Mediteranei, către Italia. În loc să ne tocăm mediocritatea cu alţi mediocri, în faţa unor tribune goale, vom întîlni campioana mondială.

După Paris 2002, e cel mai prestigios amical al echipei naţionale din ultimii ani. Între timp am mai jucat o dată cu italienii, dar atunci n-aveau dimensiunea de-acum. I-am bătut şi pe nemţi în Giuleşti, însă de data asta e vorba de campioana mondială la zi. Un fel de Wembley ‘69, care a însemnat naşterea generaţiei de la Guadalajara.

Canalele diplomatice ale FRF, care păreau încremenite pe trasee balcanice, în cel mai bun caz est-europene, au ieşit din amorţire şi au oferit acest meci neaşteptat înaintea derbyului din Olanda, din martie. Echipa de juniori federali instalată de Mircea Sandu a reuşit şi altceva decît ratarea finalei UEFA şi irosirea nenumăratelor calificări la tineret şi juniori.

Acest perimetru de hîrtie deţine, probabil, recordul neoficial de critici pe centimetru pătrat la adresa FRF. Relaţiile ziarului cu Casa Fotbalului au fost nu doar încordate ci şi, în cîteva rînduri, de competenţa instanţelor de judecată. Cu toate astea, cînd Mircea Sandu&Sons aduc România în faţa campioanei mondiale, turnesolul hîrtiei trebuie obligatoriu să se schimbe din vînătul acuzei în rozul aprecierii.

Sandu plus LupescuPrunea (se poate scrie fără pauze, fără a jugni gramatica, pentru ideea de echipă) au mai rezolvat o Germanie în septermbrie, plus o Turcie în august. Adversari tari, cu care poţi să-ţi măsori forţele în condiţii de război şi mai ai ocazia să te alegi şi cu ceva bani.

Acum amicale avem, ne mai trebuiesc ceva puncte în oficiale. Pregătindu-ne cu Cannavaro, Klose şi Tuncay, poate reuşim şi noi să ajungem la un turneu final.