Fără Kastrati eram castraţi

Să strîngem la piept cele trei puncte de la Tirana. Să botezăm o stradă cu numele lui Kastrati şi s-o transformăm din fundătură în bulevard. S-o asfaltăm, să contribuim cu toţii, primari, federali, popi strînşi în soboare sau simpli suporteri […]

Să strîngem la piept cele trei puncte de la Tirana. Să botezăm o stradă cu numele lui Kastrati şi s-o transformăm din fundătură în bulevard. S-o asfaltăm, să contribuim cu toţii, primari, federali, popi strînşi în soboare sau simpli suporteri la pomenirea în veci a numelui nefericitului albanez care i-a pasat ideal lui Dică pentru 1-0.

Ce-o fi fost în capul bietului om nu mai contează. Să dai acasă, pe centru, printr-un careu presărat cu de-ai noştri şi cu de-ai lor, e nebunie curată, la fel ca a compatrioţilor lui Kastrati care, cu ani în urmă, săreau în mare de la Durres şi încercau să înoate pînă în Italia, la Brindisi, unde erau libertatea şi viaţa.

Fără acest cadou nu se ştie ce s-ar fi întîmplat. Am suferit groaznic o oră, am cultivat la nesfîrşit o temporizare desuetă, made in 1970, patent Angelo Niculescu. Utilă şi vizionară atunci, prăfuită şi nelucrativă astăzi.

Vor veni, fără îndoială, fraze federale cu importanţa celor trei puncte, cu rămînerea în cursa calificării şi cu dispariţia echipelor mici. Corect. Dar dacă ne ascundem în spatele lor, ne furăm singuri căciula. Nu trebuie să învăţăm neapărat din înfrîngeri, putem şi din victorii.  Iar succesul de la Tirana e plin de pilde. Asta înainte să observăm că e şi cam gol de conţinut.