După 19 ani, las scrisul. O fac pentru a mă proteja de eroziune

Am semnat primul material în presa scrisă în octombrie 1991, la meciul cu Scoţia. Am bătut cu 1-0, Hagi a marcat din penalty, iar eu am făcut un reportăjel de atmosferă, din mijlocul suporterilor scoţieni, rupţi de conţinutul sticlelor pătrate din buzunare. Îmi luasem de acasă, într-o geantă, ditamai radiocasetofonul cu baterii R6, să le înegistrez reacţiile. Am stat în peluza din spatele porţii în care a marcat Gică. Scoţienii au spus fuck şi cam atît.

A doua zi am dat fuga la chioşc să văd dacă mi-a apărut textul. Am răsfoit febril săptămînalul “Fotbal plus”, unde debutam. Da, undeva, într-un colţ, era o ştire, semnată de mine. Că scoţienii au înjurat. Pentru asta mă cărasem prin tramvai cu casetofonul în spate!

Fotbal Plus, Sportul românesc (să trăiţi, nea Mitică Dragomir, că ne-aţi dat serviciu în centru), ProSport (ave, Tolo, vorba lui Traian Ungureanu, dacă nu-ţi venea ideea, mai stăteam cîţiva ani în plumb, în Brezoianu), în fine, Gazeta Sporturilor. Plus televiziuni, plus comentarii de meciuri, la care recunosc că nu mă prea pricep, plus sute de studiouri de noapte cu Marcel Puşcaş, Radu, Sile, Emil, Cosmin, Bogdan. Prietenii, ani alături.

De aproape 18 ani sînt în aceeaşi echipă. Cu Ovidiu Ioaniţoaia, pe care l-am sunat ieri cu strîngere de inimă să-i spun că plec. Cu Andrei Vochin, cu Cristi Geambaşu, cu care cred că am petrecut mai multe ceasuri împreună decît cu nevastă-mea. O am pe Maria în faţă, pe Emil Mierlă în stînga. Am început să par un orb care merge prin viaţă şi prin carieră fără să se mai uite, pentru că ştie locurile la perfecţie.

Riscurile continuităţii
Despre continuitate se vorbeşte mereu cu silabe de aur. E o virtute, fără îndoială. Cînd eşti virtuos, rişti însă să devii uzat. Presa e un domeniu care toacă. Ar trebui să fii tot timpul proaspăt, inventiv, interesant, chiar dacă te doare măseaua, ai copilul bolnav sau tocmai ţi-a tamponat unul maşina la stop. Chiar dacă nu se întîmplă nimic din toate astea, tot rişti să devii plictisitor. Capacitatea umană de a veni zilnic cu ceva nou are limite. Simt că le-am atins, le atinsesem mai demult, dar mi-era nu ştiu cum să recunosc asta. După 40 de ani, te baţi cu timpul şi cu kilogramele. De burtă poţi să scapi, de ani nu! Plus că mai e şi criza. Gazeta încă n-a fost atinsă, însă, vorba lui Ovidiu Ioaniţoaia, 2010 va fi un an aşa şi aşa. Mult mai greu decît 2009, dar infinit mai uşor decît 2011.

Om din fotbal, nu de fotbal
Unde plec? Acolo unde am fost solicitat. Victoria Brăneşti, vreo 20 de kilometri de Bucureşti, în direcţia Lehliu. Locul 1, Seria 1, liga a doua. O prietenie de aproape 20 de ani cu Ilie Stan ( o să vă convingeţi în curînd că vede doar fotbal 24 de ore din 24), de cînd el era tînăr fotbalist, iar eu tînăr reporter, m-a determinat să fiu de acord. I-am cunoscut pe oamenii de acolo şi am încredere în ei şi în proiectul lor, adică al nostru. Într-o societate în care majoritatea lucrurilor merg în jos, sau în cel mai bun caz stau pe loc, Brăneştiul a urcat şi urcă. Mă duc să-l împing şi eu puţin din spate.

Salvez, închid fişierul, dar ţin ochii deschişi. Nu vreau să se umezească, aşa că-mi amintesc ce-a zis poetul Gării de Nord, din filmul lui Nae Caranfil: “Viaţa e complexă şi are o serie de aspecte“. Pa!

“Gazeta şi presa sportivă în general pierd un ziarist de clasă, o adevarată enciclopedie în materie de fotbal. Vreau să sper că Buză nu va regreta niciodată decizia de a se retrage!”
Ovidiu Ioaniţoaia, director Gazeta Sporturilor

18 echipe sînt prea multe. O spune un preşedinte de Ligă ales de 16 cluburi din 18

Dragomir e îngrijorat de sărăcia cluburilor aşa cum pe capitaliştii globalizaţi, după ce se satură de omoară puricele pe burtă, începe să-i preocupe stratul de ozon.

În Spania, de exemplu, ditamai David Villa povăţuieşte oamenii, la televizor, în cadrul unei campanii naţionale, să nu mai aibă 24 de grade în locuinţe, ci doar 20, pentru că aşa e mai sănătos, iar rezervele energetice ale planetei sînt cruţate.

În România, Dumitru Dragomir crede, sau mai bine zis ştie, că 30-40 la sută dintre cluburi sînt deja pe butuci, iar celelalte nu se simt nici ele mai bine. Şi că ar fi mai nimerit un campionat cu 16 echipe, dacă nu cumva chiar cu 12. Cine poate rămîne, cine nu, nu.

Dacă ar fi rostit această cugetare acum două luni, să zicem, ar fi putut avea ceva probleme la alegeri. Nu mari, ci doar probleme. Poate cîteva cluburi mici ar fi ezitat să-i mai dea sufragiul, dar tot ar fi ieşit. Cum Dragomir e, autodeclarat,  tatăl şmecherilor, a lăsat cugetarea pentru mai tîrziu. Adică pentru acum, cînd pericolul electoral a trecut.

Economic, fotbalistic şi oricum altcumva, el are dreptate. Parcă în 16 ar fi mai bine decît în 18. 12 e varianta de avarie, n-o va pune nimeni niciodată în practică, ea reprezintă doar ameninţarea de mai rău, care e prietenul apropiat al răului. E ca şi cum guvernanţii lansează zvonul că impozitele se vor majora cu 50 la sută, iar cînd ele se majorează doar cu 25 de procente, electoratul începe să ţopăie de bucurie, uite, dom’le, ce băieţi buni sînt guvernanţii ăştia, ne-au iertat şi de data asta!

O fi Dragomir aşa cum zic unii că e, dar nu i se poate contesta că e abil. Şi cu 16 echipe, şi cu 18, salariul său rămîne acelaşi. Nu aici e problema. Ci acolo unde şunca drepturilor de televizare se împarte în felii mai mari, situaţie în care în loc de 18 electori dintre care unii o mai pot lua razna (ultima dată au făcut-o Urzicenii şi Pandurii) ai la dispoziţie 16 clienţi fidelizaţi de oferta financiară pe care le-o faci.

Cum stau acum lucrurile, Mitică Dragomir va fi preşedinte la Ligă şi dacă ea va conţine 18 echipe, şi dacă vor fi 16, 1666 sau două. Nu asta contează. Ci doar faptul că după ce-a fost ales, a lăsat impresia că-i pasă. Că vrea mai puţini, dar mai puternici. E ca şi cum ar mai pune cîteva blocuri de marmură sub soclul propriei statui, a cărei înălţime oricum domina zarea.

Dan Petrescu ne-a avertizat, dar cîţi l-am crezut?

Acum nici o lună, cînd arbitrii mai mult îl enervau decît îi puneau beţe în roate, Dan Petrescu a spus că 90 la sută pleacă. Între timp, pare să plece sută la sută, risipindu-se şi infimul procent pe care-l lăsa pe post de portiţă de întoarcere.

După finalul meciului de la Stuttgart, cînd Unirea n-a reuşit să treacă în primăvara Champions League, dar a izbutit să adune 8 puncte, o cifră lăudabilă şi etalabilă în orice CV, probabil că Petrescu a luat decizia. Indiferent de Krasnodar, de Peninsula Arabică sau de alte oferte. Probabil că singurul lucru care l-a făcut să mai stea puţin în cumpănă a fost împerecherea la sorţi cu Liverpool. Ei, da! Asta da ocazie, să-ţi poţi etala opera şi stilul pe Anfield Road, acolo unde orice fotbalist şi orice antrenor îşi dau examenul vieţii!

Dar dubla cu  Liverpool ar fi însemnat să mai rămînă la Urziceni, să mai înceapă o pregătire şi, practic, să-şi asume şi sezonul de primăvară. Cu nişte băieţi din ce în ce mai bravi şi de ascultători, dar şi din ce în ce mai neplătiţi. Plus că unora dintre ei, după isprăvile din Ligă, poate că le sclipeau ochii să plece la mai bine.Iar dacă un patron cu probleme în onorarea primelor de titlu, care trebuiau să vină de-acum vreo jumătate de an, ar fi avut oferte pentru mijloacele fixe din dotare, oare ar fi ezitat să le vîndă? Probabil că nu!

Nimeni nu-i garanta lui Dan Petrescu încă un titlu dacă ar fi rămas la Urziceni. Spre deosebire de anul trecut, acum adversarii sînt avizaţi, ştiu că Unirea e o forţă, nu doar o întîmplare fericită care a cîştigat campionatul trecut pentru că o mare parte din sezon rivalii au luat-o la preţ de matineu. Apoi, chiar dacă ar mai fi cîştigat o dată titlul, ce mare scofală ar fi fost? Măcar pentru români, orice plăcere e ispititoare şi interesantă prima dată, apoi devine banalitate. Manchester United are forţa morală de a trage la titlu zeci de ani la rînd, e greu de crezut că şi Unirea Urziceni poate proceda la fel

Inclusiv campioană încă o dată, nimeni nu garanta că mai face din nou 8 puncte în grupă. Poţi pica împotriva lui Inter sau Barcelonei, poţi ieşi din formă, există riscul ca adversarii de la anul să nu se mai întreacă în autogoluri precum cei de acum. Şi-atunci, o nouă aventură europeană, înainte de a fi o ispită şi o sursă de bani, e şi un risc. Cînd ai dus o echipă pînă la acest nivel, e bine să pui punct. Dan Petrescu l-a pus, nu înainte de a-şi colecta al doilea trofeu consecutiv de antrenor al anului. Exact cînd trebuia.

P.S. De-acum înainte, orice antrenor va veni la Urziceni, român sau străin, va fi comparat inevitabil cu Dan Petrescu. Bursucul a fost constructorul. Următorii vor trebui doar să şteargă praful, dar asta poate fi mult mai greu decît construcţia însăşi.