Într-o vreme în care nu există zi fără urlete pe tema arbitrajului,

într-o vreme în care aproape în permanenţă e cineva la aeroport să aştepte brigăzile din străinătate,

într-o vreme în care CCA nu mai e clădirea monumentală de pe Calea Victoriei, ci uzina arbirtajului, cu delegările ei cu tot,

În această vreme de care vorbeam, într-un apartament din Galaţi, Nicolae Rainea a împlinit, joi, 76 de ani.

Rainea, cîteva locuri goale, apoi Igna, Crăciunescu, Porumboiu, Andrei Rădulescu apoi cîteva pagini albe, în fine, cei de azi.

Trei Mondiale, un European cu finală cu tot, o finală de Cupa Campionilor hamburg-Juve, una de Cupa UEFA, Eindhoven - Bastia. Asta a însemnat Rainea. Azi, Cînd arareori ne vine cîte un Metalist Harkov, nu mai putem de bucurie.

Abia dînd pe Google şi citindu-i palmaresul ne dăm seama unde am fost şi unde sîntem. Şi ne gîndim la nea Nicu, savurînd serile cînd la un pahar de ceva alb ne povesteşte cum i-a dat cartonaş lui Maradona, iar noi avem impresia că vine din altă lume. Ca să ne revenim, sunăm un patron de club să reclame ceva faze litigioase.

Mircea Lucescu şi Anghel Iordănescu se înfruntă într-un derby pe care n-am fi vrut să-l vedem

Două laturi ale patrulaterului celor mai mari antrenori români. Alături de Covaci şi de Ienei, nea Puiu şi nea Mircea alcătuiesc un paralelogram redutabil. 12 ani la echipa naţională. Paternităţi revendicate ale Generaţiei de Aur. Iordănescu, antrenorul secolului, Lucescu, pe banca Interului, plus o grămadă de titluri în Turcia şi Ucraina, plus o Cupă UEFA. Dinamo-Steaua, Bratislava -Passadena, Valentin Ceauşescu - Tudor Postelnicu.

Derbyurile sfîrşitului de epocă de aur, reloaded, în alb-sepia, la peste 20 de ani distanţă. Ghete de Aur contra titluri naţionale. Doi tineri în raglane, unul creţ şi imobil, altul agitat, cu o şuviţă căruntă despicată din părul negru, căzîndu-i pe frunte. Doi foşti mari jucători. Slavă Domnului că n-au dus comparaţia pînă la carierele cu crampoane, pentru că aveam căpitanul de la Guadalajara contra veteranului care intra în finala de la Sevilla să ţină mingea şi să stăvilească iureşul Barcelonei.

Iordănescu a emis o părere. Că din meciul de la Varşovia a remarcat doar rezultatul. Nu e singurul care a spus asta, dar Lucescu îi reproşează că a spus-o tocmai el. Că antrenorii nu trebuie doar să se apere între ei, ci să-şi apere şi fiii.  Aluzie uşor neelegantă, dar fină, pentru cunoscători, la cariera de antrenor de succes a lui Răzvan, în comparaţie cu Edi, care nu s-a împlinit în fotbal. În balanţă, Iordănescu a avut grija şi avantajul de a da declaraţiile în seara lansării cărţii despre Dan Petrescu, înconjurat de crema Generaţiei de Aur. Adversarul era în frigul Doneţkului, singur, avînd la ureche telefonul şi în suflet sentimentele de tată.

Deşi derbyul a fost echilibrat, nu l-am găsit savuros. I-am fi vrut pe amîndoi alături, vorbind despre cei aproape 100 de ani de fotbal pe care îi au împreună. Pe Mircea Lucescu l-am fi dorit dînd reţeta elixirului construcţiei, pe care pare s-o ţină doar pentru el. Pe Iordănescu l-am fi dorit pe bancă, 59 de ani, vîrsta sa, permiţîndu-i să fie mai mult decît senator. E, cumva, vîrsta medie a selecţionerilor europeni, unde Blazevici se apropie de 75, Trapattoni şi Rehhagel au 70, iar Aragones a cîştigat Europeanul la 71. România are peste 400 de parlamentari, însă doar unul dintre ei a reuşit să-l antreneze pe Hagi!

Lucescu şi Iordănescu sînt mari, renumiţi, valoroşi, ranchiunoşi, plini de ambiţii. Cum apare o silabă neconvenabilă, vine telefonul de la Doneţk şi se prezintă fişa inventarului titlurilor furate acum un sfert de veac. Plus amănuntul că anul ăsta Europa League e mai tare decît Liga Campionilor. Se compară performanţe, stele de colonel, trese de general, într-un spectacol pe care tinerii de 18 ani îl privesc ca şi cum noi, mai vîrstnicii, am vedea un DVD al războaielor dintre Traian şi Decebal.

Trebuie să dăm pagina înapoi. L-am vedea pe unul ţinîndu-l de umeri pe foarte tînărul Ronaldo, la Inter, iar pe celălalt ţopăind, cu şuviţele în vînt, în hora bucuriei din America. Aşa, ţinînd cartea deschisă aici, am fi şi noi, şi ei mai tineri.

Cînd vine la Bucureşti, Chris Norman nu vinde ca Madonna biletele cu un an înainte, nu prea are paparazzi pe urme, iar tabloidele nu se înghesuie să dee ştirea cheie: a făcut sau nu sex în România?

În mod cert, Ch.N. face muzică. Are 59 de ani şi, din rîndul 25 al Sălii Palatului, fără binoclu, apare ca în tinereţe. Blugii lui bleu au un uşor aer vintage, bascheţii albi şi cămaşa gri îl fac să treacă drept un tînăr al anilor ‘70.

De fapt, Chris Norman asta şi e. Tînărul anilor ‘70 care încearcă să trăiască şi să muncrească în mileniul trei. Şi munceşte. Vine la Bucureşti şi face trei mii de oameni să-i asculte glasul uşor tabagic (de-acolo şi titulatura de Smokie).Schimbă chitările la două piese odată, de la electric la unplugged-ul pentru balade. Cîntă cu piciorul pe scaun, ca acum 40 de ani, îşi trece mîna prin freza desenată după canoanele deceniilor de atunci.

E în continuare magnetic. Între piese vorbeşte, are umor britanic, face lumea să rîdă şi constată, plăcut surprins, că publicul românesc nu numai că-i ştie piesele clasice, dar şi pricepe suficient în engleză. La “Stumblin In” cheamă lîngă el o divă băştinaşă deloc rea, pe nume Roxy Rocks, blondă, mulată, colantă, cu voce bună, ceva gen texana Audery Lenders. La un moment dat dă cu chitara de pămînd şi o ia, pentru cîteva măsuri, în braţe pe româncuţă, într-un blues spontan, în care el, care cîntă şi dansează în acelaşi timp, e mai scund decît partenera, ceea ce stoarce cîtorva instalatori sau fochişti rărtăciţi în sală comentarii conţinînd vocabula “Irinel”.

La aproape 60 de ani, se mişcă mai mult decît cîţiva prinţi de-ai fotbalului. La “Oh, Caroll” sau la “Don’t Play the Rock’n Roll To Me” dă testul Cooper cu chitara în braţe. N-ai zice că e bunic, că are 5 nepoţi. S-a însurat tînăr şi la 18 ani era deja tată. În total, 4 copii, cu aceeaşi femeie, Linda, pe care a cunoscut-o în ‘67, undeva în Scoţia, la un concert, şi cu care e împreună şi azi. Trăieşte liniştit pe Insula Man, undeva în Marea Irlandei, are o proprietate pe care o părăseşte rar. În afară de muzică, mai merge uneori la meciurile lui Bradford (a jucat şi Dan Petrescu acolo).  Echipa e acum în League Two, ceea ce înseamnă divizia a patra, adică destulă suferinţă.

În cîteva cuvinte, ăsta e Chris Norman. Un tînăr care refuză să fie bătrîn sau un bătrîn care se simte încă tînăr. Asta-l şi face să reziste, de peste 40 de ani, într-o lume în care, de foştii lui colegi de trupă, Alan şi Terry, nu se prea ştie nimic. Chris Norman reuşeşte să scoată din case, duminică seara, pe ploaie, trei mii de oameni, mulţi dintre ei de vîrsta lui, şi să-i facă să se ia în braţe, dansînd în spaţiile strîmte dintre scaunele Sălii Palatului.

Aceste rînduri ar fi trebuit să se refere doar la Chris Norman, la muzica lui şi la anii lui. Dar nu se poate sări peste capitolul Sala Palatului. Peste anii ei şi zilele noastre. Edificiul stalinist rezistă miraculos în mileniul trei şi-ţi dă impresia, prin fiecare detaliu, că te-ai întors pe vremea lui Dej. Scările miros urît, au balustrade arhaice, făcute în unităţile cooperaţiei de consum. Te pierzi prin foaierele proletcultiste, iar sala propriu-zisă parcă aşteaptă o plenară lărgită. În centrul Bucureştiului vieţuieşte acest monstru de uscat, cu aspect îngrozitor, unde Ceauşescu era reales la diverse congrese. Nimic de mileniu trei, doar un spaţiu revolut, neprimitor, butucănos în masivitatea sa, care poate compromite orice spectacol şi orice artist. Cu Chris Norman n-a reuşitt, el îi face pe oameni să se ia în braţe oriunde, probabil că şi-n pivniţă sau în garaj.