Scîndura şi tablele de la Varazdin

Dinamo nu trebuie să facă minuni, ci doar să se califice!

Nu demult, căpitanul nord-irlandezilor de la Crussaders povestea întîmplări petrecute pe stadionul Dinamo cu 38 de ani în urmă, în 1973. Ca la Mioriţa, nu numele povestitorului contează, ci opera sa. Se făcea că la un moment dat căpitanul privea tabela pe care figurau un 9 şi un 0 şi îşi întreba cu umor britanic un coechipier dacă mesajul scris acolo semnifică minutul sau scorul. Pînă la urmă s-a terminat 11-0 pentru Dinu, Dudu, Lucescu, Dumitrache şi ceilalţi, modalitate normală de tratare a echipelor mici şi foarte mici.

Varazdin nu e echipă foarte mică, e doar mică. Un detaliu al dimensiunii e şi acela că-şi pune meciul european la ora locală 5 după amiază, aşa cum făceam şi noi cu ani în urmă, pe vremea cînd încă nu dăduserăm de gustul nocturnelor. Iar cu echipele mici tratamentul nu poate fi altfel decît dur.

Dinamo are obligaţia să se califice clar, la pas, fără emoţii. Nu există scuze atunci cînd ai jucători cotaţi la sume mai mari decît bugetul orăşelului Varazdin, cu primărie cu tot. Diferenţa logică e cea din prima jumătate de oră la Bucureşti. Ce s-a întîmplat apoi a fost un film prost, în care figuranţii au luat tava şi-au început s-o folosească în loc de floreta eroului principal.

Varazdin e pe ultimul loc în Croaţia, nu e nici Zagreb, nici Hajduk Split. Un adversar mult mai slab decît Gazul făcut praf duminică de Danciu&Săgeată. Echipă cu care dacă joci de o sută de ori trebuie s-o baţi de două sute de ori. Dacă eşti clar mai bun la fotbal, nu poţi să te împiedici decît în plan psihic.

Aşezaţi pe duşumeaua din sufragerie o scîndură lată de 10 centimetri şi mergeţi pe ea, pînă la capăt, 4-5 metri, cît vă ţine spaţiul locativ. Nici un fel de problemă, nici o emoţie, nici un pas greşit! Fixaţi apoi aceeaşi scîndură la capetele unui hău de o sută de metri şi constataţi că nu mai e atît de uşor!

Pentru comparaţie, o povestioară. Cu ani în urmă, o persoană fără cine ştie ce dare de mînă rupea totul la table în cantonamentul echipei naţionale. La un dolar linia cu doi dolari marţul nimeni nu-i stătea în cale. Grangurii din anturaj, şi ei mari specialişti a ceea ce am ajuns să numim astăzi backgammon, au prins de veste şi l-au provocat pe respectivul, dar la pot mult mai mare, o sută de dolari linia, două sute marţul. Bietului om îi tremura mîna pe zar, nu mai era în stare să facă o poartă în casă!

La Varazdin, Dinamo trebuie să nu cadă de pe scîndură şi să dea mereu şase-şase. Adică să se califice, după ce şi-a îngreunat singură zilele. Să obţină o victorie în chip normal, nu să facă miracole. Minunea de la Liberec, minunea de la Varazdin sînt minuni obţinute prin coclauri. Vom îmbătrîni oare aşteptînd de la Dinamo minuni realizate prin Anglia, prin Spania sau prin alte locuri unde într-adevăr îi tremură scîndura sub picioare?

Ruginiţi, adjectiv

În Olanda, Vasluiul a scîrţîit din toate încheiaturile
Twente nu e în nici un caz marea echipă pe care zicea Zotta c-a văzut-o şi nici jucătorii ei nu sînt superstarurile pe care le invoca dom’ preşedinte. În echipa olandeză n-au jucat Cruyff, Gullit, Bergkamp, Sneijder şi nici măcar vedetele locale mai de Doamne-ajută, Landzaat şi Ruiz, care priveau din tribună la truda colegilor. A fost doar un adversar proletar şi disciplinat, harnic şi cu inspiraţie, care a ştiut să-şi asigure un scor liniştitor în faţa unor români galbeni ca ceara şi la propriu, şi la figurat.

Aici e problema, la gradul de rugină, de uzură, de blazare insinuat în trupul unei echipe care nu demult juca fotbal şi zicea că doar arbitrajele de la Barza Chioară au împiedicat-o să ia titlul în sezonul trecut. Acum mecanismul e oxidat, neuns, căutător de argumente pentru înfrîngeri, nu de soluţii pentru succese. Corespund, şi nu pe de-a-ntregul, Adailton, Sînmărtean, să zicem Papp, mai mult prin viitor decît prin prezent. Wesley e jucat lung, cu pase la gît, Gerlem freacă tuşa, Costin şi Pavlovici creează fără har, Cînu a început iar să greşească. Sînt bubele supurînde ale unei echipe care ne reprezintă în Liga Campionilor, fără să aibă dreptul elementar care-a definit-o în ultimii ani: acela de-a face transferuri.

Cu materialul din şifonier mîncat de molii, Hizo spune că el croieşte ce poate. Iese un palton cu mînecă scurtă. Un costum de baie rupt în genunchi, o jachetă fără cozoroc, ziceţi-i cum vreţi, dar în nici un caz echipa cel mai bine şi mai la timp plătită din România. Cînd iei un miliard vechi pe lună şi te face praf un puşti de 19 ani, te poţi gîndi că faci totuşi parte dintr-un fotbal unde, în afară de Vaslui şi de alte două-trei locuri, lumea îşi lungeşte gîtul cîte cinci-şase luni în aşteptarea salariului.

Anul trecut s-a greşit la nivel de dorada şi linte, ingredientele de-un milion de euro solicitate de Lopez Caro. Acum viaţa e lipsită de nutriţionist, dar şi de gust. Pentru retur, e greu de crezut că s-ar putea obţine calificarea, însă ar fi nevoie măcar de ceva sare şi piper.

Hăumleşii Statului

Fără suflul fotbalului, Ghencea, Ştefan cel Mare şi Giuleştiul vor deveni morminte neîngrijite unde nu e îngropat nimeni

Steaua-Mioveni la Constanţa, Rapid-Vaslui în Regie, Dinamo-Tg. Mureş pe Astra. Trei anomalii, trei homeless – sau hăumleşi, fiindcă sărăcia a plantat deja termenul în solul limbii române -, trei chiriaşi scoşi cu catrafusele în stradă. Trei urmaşi grăbiţi ai lui Topîrceanu, care-şi iau geamantanele şi pleacă pe National Arena.

Ministerele sau prelungirile lor contraproductive, cluburile departamentale, vor chirii, impozite, restanţe. Corect, legea e lege, factura e factură! Nu plăteşti, pleci! Şi eu, proprietarul, rămîn cu hardughia în braţe. Ce fac cu ea?

Răspunsul ar putea fi simplu. O ţin în conservare. Pentru ce? Pentru viitor, cum adică pentru ce?! În viitor, pe Ghencea ar putea fi organizată o Spartachiadă între oştenii înfrăţiţi ai armatelor NATO. Pe Dinamo s-ar putea disputa concursuri de cîini poliţişti, precum celebrul Costel, dresat în urmă cu 40 de ani de plutonierul Papaiani, în filmele cu Brigada Diverse, iar în Potcoava de lîngă şine ar putea fi puse la cale însufleţite întreceri opunînd echipele AS Impiegatul de Mişcare şi CS Naşul din Tren.

Dar, ca să nu se împiedice cîinele în bălării, ca să nu-i pice impiegatului paleta în noroi sau ca să aibă soldatul NATO apă caldă pentru spălarea cazarmamentului, aceste stadioane au nevoie de întreţinere. În oasele Ghencei a intrat deja paragina, în curînd ea va fi prezentă şi pe celelalte arene. Pe măsura trecerii timpului, proprietarii vor constata că forma cea mai eficientă de conservare e activitatea, altfel în scurt timp ai parte de ruine, iar banii echipelor de fotbal în loc să vină, chiar şi cu ţîrîita, la ei, se vor duce la National Arena. Care pînă la urmă e tot Statul, dar acea formă de Stat care a priceput ceva din vremurile pe care le trăieşte.

Nu se va mai vorbi de campioana din Ghencea, ci de echipa de la Mogoşoaia, Giuleştina va deveni  Străuleştina, iar Groapa se va astupa cu lătrat de cîine din Săftica. În vremea asta, deţinătorii de sînge albastru departamental vor căuta tăietori de buruieni plătiţi cu ziua sau vor strînge la piept ruine, bolovani printre care vor vui amintiri şi vor şuiera regrete.