Liga Campionilor ↓

Invenţia lui Jose

Mourinho a arătat la ce folosesc banii şi la ce folosesc antrenorii

Acum cîteva zile, jurnaliştii britanici i-au propus soţia pentru canonizare. “E o martiră, pentru simplul fapt că-l suportă!”, au explicat ei. Jose Mourinho nu e nici uşor de suportat, nici uşor de înţeles. Dar e greu să-l treci cu vederea. Iar pentru ziarişti a devenit aproape imposibil să-i ignore pensa paltonului şi unghiul dintre sprîncene.

Şansele doamnei Matilde la sfinţenie au scăzut simţitor după calificarea în “sferturile” Ligii. Au crescut, în schimb, cele ale lui Mourinho, la aureolă pe tipar hollywoodian. Previzibil. Presa e cînd în capul, cînd la picioarele, cînd în ceafa lui, niciodată prea departe ca să nu-i audă cea mai măruntă mormăială şi s-o transforme în titlu de prima pagină.

Marţi, pe Stamford Bridge, The Special One a avut parte de seara lui specială. Şi-a terminat în glorie demonstraţia limpede şi dură că miliardarii sînt miliardari şi nimic mai mult, iar antrenorii - antrenori şi nimic mai puţin. Cei de la “The Sun” au contribuit la demonstraţie cu sarea pe rană: “Abramovici trebuie să admită că Chelsea a rămas echipa lui Mourinho şi că, fără el, a bătut pasul pe loc. În ciuda banilor, singurul trofeu pe care l-a cîştigat de cînd a plecat e Cupa Angliei”.

Demonstraţia lui Mourinho e despre ce poţi şi ce nu poţi cumpăra în fotbal. Orice, de la John Terry la ceea ce şi-ar dori John Terry, orice, mai puţin jocul. Jocul este operă de autor colectiv, semnată de tehnician. Mourinho nu numai că s-a inventat ca personaj, a inventat personajul Antrenorului, aşa cum Florentino Perez a inventat Preşedintele de Club. A reuşit să se numere printre puţinii tehnicieni mai populari ca fotbaliştii lor. Iar cînd şeicii şi oligarhii dau milioane de petrodolari pe tehnicieni, se bazează pe argumentul Mourinho.

Constatarea din “The Sun” e “cea mai mare laudă care i se poate aduce unui antrenor”. Mourinho, monument de egoism, şi-a adus-o singur. A venit, a bătut din picior şi a spus “Echipa sînt eu!”. Sună a răsfăţ, dar apasă cu toată greutatea unei responsabilităţi. Înseamnă să promiţi marea cu sarea, cu tot cu valuri.

Chelsea are încă amprenta lui Mourinho. Inter începe s-o aibă. Antrenorii din Liga 1, cu unele excepţii energice, se mulţumesc să-şi lase semnătura doar pe contract. Nu au decît rareori ambiţia de a crea o echipă după chipul şi asemănarea lor. De cîte ori nu i-aţi auzit resemnîndu-se cu “viaţa de antrenor”, cu plecările şi venirile ei care nu lasă urme în bine sau în rău? Dincolo de plînsul cuminte de milă, se află indiferenţa faţă de obiectul muncii. Sau o proastă înţelegere a lui. Sau neputinţa.

Nu e nici un eroism să-ţi asumi eşecurile. E doar o falsă, dar bine jucată modestie. În schimb, îţi trebuie un curaj nebun să le conteşti. Să te revolţi împotriva propriilor înfrîngeri. Iar ca să-ţi asumi eşecurile adversarului, cum a procedat Mourinho de la Inter după ce l-a înfrînt pe Mourinho de la Chelsea, trebuie să fii Special. “Îmi pare rău că au pierdut!”. Cum au comentat cunoscătorii de la “The Sun”, “curat teatru, curat Mourinho”.

Curaj, pe post de orice

Un 3-1 cu Stuttgart nu se discută, se îndură

Parcursul ialomiţenilor în Liga Campionilor a dat un impuls neaşteptat spiritului critic din fotbalul nostru, adormit de seria neîntreruptă a victoriilor cu ciprioţii. E uşor de criticat acest 3-1. Dar e greu de digerat ceea ce s-a întîmplat pînă la el.

Unirea Urziceni a fixat un standard incomod: opt goluri, opt puncte în grupele Ligii. E de-ajuns să ne gîndim că pentru celelalte echipe româneşti calificarea în “optimile” Europa League nu înseamnă “o satisfacţie amară”, ci o culme himalayană. Parcursul echipei lui Dan Petrescu obligă fotbalul românesc să-şi ascută simţul proporţiilor. Şi să plaseze profesionismul la înălţimea cuvenită, cu mult deasupra norocului şi ghinionului.

 Un 3-1 cu Stuttgart nu se discută, se îndură. E un rezultat logic şi, cumva, mai util decît un miracol înşelător. Un rezultat care dă o notă de credibilitate revelaţiei din Bărăgăn. “Am fi scos lumea în stradă!”, oftează Dan Petrescu, dar măcar a adus lumea înapoi pe stadioane. Măcar ne-a arătat, pe repede înainte, fotbalul românesc în variantă decentă şi serioasă.
Luciditatea reprezintă un bun de folosinţă mai îndelungată decît euforia. Unirea nu ţine loc de “naţională”, de sistem, de talisman, nici nu detronează mediocritatea mulţumită de sine aflată la putere în Liga 1. Dar oferă un model consistent pentru tot ce va însemna, de acum înainte, participare românească în cupele europene. Şi, încă mai important, îi lasă pe granzii clasici ai campionatului fără altă scuză valabilă decît neputinţa.

Cu Stuttgart, Dan Petrescu a experimentat noul paradox românesc: să fii obligat să ataci din lipsă de fundaşi. Să ştii că trebuie să te închizi în careu şi totuşi să joci sus, să rişti în ofensivă, nu de nebun, ci de nevoie. Unirii nu i-au prisosit niciodată rezervele, uneori nu i-au ajuns nici titularii. Dacă ar fi avut un autocar pe bancă, Dan Petrescu l-ar fi băgat bucuros în poartă. Dar n-a avut şi a scutit fotbalul nostru de încă o minune domestică a prudenţei.

Iată lecţia Unirii: deocamdată, singura noastră şansă în fotbal e să fim curajoşi. Din lipsă de mijloace, nu ne permitem să fim laşi.