Liga Campionilor ↓

N-avem calmul englezesc: 25 de ani în Premier League durează 2 luni şi ceva în Liga 1.

Şefii lui Manchester i-au dedicat o tribună de pe Old Trafford lui Alex Ferguson şi plănuiesc să-i ridice statuie la propriu. Cei 25 de ani aniversaţi de lordul scoţian pe banca “diavolilor” par şi mai mulţi dacă-i raportăm la timpul românesc. În trei zile, în Liga 1 au avut loc patru schimbări de antrenori: Selymes - de la Tg. Mureş înapoi la Astra, Şumudică - de la Astra la Braşov, Isăilă la Sportul, Trombetta - la Tg. Mureş. În mod fericit şi neaşteptat, Ilie Stan şi-a salvat postul. Pînă în etapa următoare.

Liga 1, cu excepţia de rigoare a Mediaşului, se află undeva la extrema stabilităţii personificate de Sir Alex. Undeva, puţin mai sus, dar nu foarte departe de mînia oligarhă şi delirul başkanilor. Tehnicienii din Liga 1 au în continuare statutul unor încasatori de serviciu, obligaţi la miracole. Răzvan Lucescu spunea că “a devenit imposibil pentru un antrenor român să plece în Occident”.  Nu e chiar o fatalitate. Cumva, intră în graficul inadaptării, de vreme ce jucătorii români se transferă tot mai rar şi rezistă tot mai greu ca titulari în Vest. Doar că antrenorii nu primesc oferte din afară din altfel de motive. Oricît de valoroşi, nu pot obţine rezultate în două luni şi ceva, cît durează în medie un mandat pe banca Stelei.

Fiind des schimbaţi şi stînd la echipă mai puţin decît majoritatea jucătorilor, au mai puţină autoritate în faţa vestiarului. Este valabil şi pentru tehnicienii străini, pe care Mircea Rădulescu îi suspecta că “se gîndesc numai la bani şi vin în România numai pentru a-şi completa CV-ul”. Nu dă prea bine la CV, de străin sau de români, să fii din cale-afară de mobil în cîmpul muncii.

Să stai cîteva săptămîni pe-aici, cîteva săptămîni pe-acolo. În ultimii 25 de ani, Viorel Hizo a schimbat de 19 ori echipa. În ultimii cinci ani, Marius Şumudică a schimbat de 10 ori echipa. E mult pînă şi pentru un baby-sitter! Dacă Alex Ferguson are în spate o echipă de scouteri, preparatori, nutriţionişti, medici, specialişti în comunicare şi marketing, în spatele tehnicienilor din Liga 1 nu se află, de obicei, decît secunzii. Steaua, de exemplu, nu are preparator fizic. Antrenorul trebuie să răspundă pentru toate transferurile proaste, pentru problemele cu galeria, pentru problemele cu
chiria stadionului, pentru problemele cu disciplina etc, etc. Lipsa de rezultate nici nu se mai pune la socoteală.

Schimbările de tehnicieni în Liga 1 s-au accelerat în ultimii ani. În parte, pentru că şefii de cluburi au ajuns să-şi confunde propriile mofturi şi păreri cu exigenţele fotbalului mare. În ultimii 25 de ani, Steaua şi-a schimbat de 31 de ori antrenorul, iar în ultimii 2 ani - de 9 ori. În ultimii 10 ani, CFR Cluj şi-a schimbat de 13 ori antrenorul, iar în ultimii doi ani - de 4 ori. În ultimii 25 de ani, Dinamo şi-a schimbat de 26 de ori antrenorul, iar în ultimii 2 ani - de 4 ori. Toane de necunoscători într-ale fotbalului!

Primul meci al lui Alex Ferguson cu Manchester a fost o înfrîngere, cu 0-2, în faţa celor de la Oxford United. A luat echipa de pe locul 21 şi a dus-o pe locul 11, la sfîrşitul sezonului ‘86-’87. Primul titlu în Premier League l-a cucerit abia după 7 ani de la numire.

Semiprofesionismul din Liga 1 ne dă (de) gol în Liga Campionilor. Vreo surpriză?

“Vă spun, Oţelul a încercat unele lucruri sperînd să scape nepedepsită în seara asta, încît mă întreb dacă nu cumva ei se joacă de fapt cu arbitrii în România. Faultul lui Perendija, la mile depărtare de minge, incredibil!”. Asta exclama, în live-textul partidei, corespondentul “The Telegraph”. Nu ne mai întrebăm, la rîndul nostru, de ce, de unde nădejdea că în Europa fotbalul nostru ar putea să se vadă mai frumos, mai curat, mai deştept decît arată competiţia internă. După ce practici stîngăcia etapă de etapă, nu atingi graţia subit, doar pentru că aşa ţi-ai propus şi ai scris în carneţelul de obiective.

Arbitrajele proaste sau cu tendinţă, jocurile proaste, fără tendinţă, investiţiile tinzînd spre zero. Şi deodată, din nimic, de nicăieri, puncte în grupele Ligii. Surpriza luminoasă a unei remize cu Manchester United. Nu e imposibil, desigur, dar e profund neserios. Dubla măsură pe care o aplică echipele noastre fotbalului - una, meschină, semiprofesionistă, pentru Liga 1, cealaltă, deplin mobilizată şi concentrată pentru Europa, ne trădează de la “mile depărtare”. Pentru că în Europa jucăm rar, prea rar ca să deprindem bunele purtări şi înţelesuri. Aşa că, mai devreme sau mai tîrziu, o “comitem”.

“Oh, Oţelul, dacă meciul ar fi durat doar 88 de minute!”, ofta “The Telegraph”.

Oh, Oţelul, dacă ar fi durat doar 45 de minute, ce joc decent, ce orgolii răzbunate, ce i-am fi pus la respect pe englezii care au încurcat Bucureştiul cu Budapesta. Le-am fi arătat cine sîntem sau cine ne imaginăm în clipe de năduf că ar trebui să fim.

Oh, Oţelul. Un singur nou-venit în primul “11″, Sorin Frunză, liber de contract, după campania de transferuri din vară. La ce să te aştepţi? “Oh, Doamne. Sîntem condamnaţi să mergem pe aceeaşi strategie: necunoscut şi ieftin”, se lamenta şi Marius Stan în vară. “Nimeni, nici o echipă de la noi nu va mai face nimic, nu poţi, sîntem sortiţi pieirii cu toţii”. Pe lîngă resemnarea şefilor de club de la noi, oaia Mioriţa pare o fiinţă optimistă şi întreprinzătoare.

Ceea ce e sortit pieirii e doar un anumit mod de a concepe fotbalul, de a investi în fotbal, de a profita de pe urma lui. Sigur, nu ne obligă nimeni să evoluăm pe prima scenă a fotbalului, noi, care, parafrazîndu-l pe Marius Stan, sîntem “condamnaţi” la culise şi la jenă.

Dar cu astea se poate trăi, nu-i aşa? Şi cu umorul sec al ziariştilor britanici, supăraţi că au dat prea mult pe taxiurile de la aeroport. “Oraş de escroci. Doar Ferguson a plătit mai mult, 30 de milioane de lire pe un bulgar căruia nu-i place s-alerge!”. Doar că şi de-acolo, de la masa presei cocoţată în capătul inelului doi, s-a observat că fanii lui Manchester veniseră aproape la fel de mulţi ca fanii Oţelului. Ceilalţi, vreo 20.000 de bucureşteni, i-a numărat “The Telegraph”, “erau gata să aplaude pe oricine”.

De la un stadion care ovaţionează în picioare Realul zdrobitor, am avansat spre un public împărţit. De la autogoluri de basm, am progresat spre penalty-uri pentru care, o recunosc şi englezii, Wayne Rooney a fost nevoit să muncească. Înaintăm cu paşi mici, nesiguri. Nu sîntem chiar de tot “sortiţi pieirii”.