Fotbal international ↓

Un turneu final într-o ţară ex-sovietică serveşte mai bine democraţia decît spatele întors a boicot

Să nu ne facem iluzii! Fotbalul e treabă politică, tot atît cît muşchiul vacii nebune, Premiul Nobel sau telenovelele. Aşa a apărut posibilitatea ca Euro 2012 să fie suspendat sau amînat din cauza unei femei închise la Harkov.

Vinovăţia sau nevinovăţia Iuliei Timoşenko, fosta Doamnă de Fier a Estului, nu contează în discuţie. Vînătăile de pe corpul ei, însă, da. Sînt posibile urme de tortură, iar Occidentul s-a autosesizat asupra încălcării Drepturilor Omului. După toate semnele mari şi foarte mari că e ceva putred în Ucraina, Europa a găsit în sfîrşit un cîrlig concret cu care să acroşeze oligarhia de la Kiev.

Justiţia din Ucraina are unele probleme, au constatat a capella liderii statelor UE, la îndemnul Germaniei. Şi, tot la îndemnului noului Grosser Bruder al Europei, oamenii politici s-au gîndit că ar fi o idee bună ca ţările lor să boicoteze Euro 2012. UEFA a confirmat că turneul final ar putea fi suspendat sau amînat. Aşa că Ucraina s-a trezit presată cu oprirea unui turneu în care a investit şi banii de alocaţii ai copiilor.

Polonezii, fireşte, au problematizat: “Bine, bine, dar cu noi ce-aţi avut? Noi ne-am solidarizat deja cu Iulia Timoşenko!”. Au apărut variante de boicot, una mai elaborată decît alta: liderii politici nu vor apărea în tribune la meciurile din Ucraina, echipele vor disputa doar meciurile din Polonia. Au venit şi explicaţiile de la Kiev, de sorginte telekinetică: Timoşenko n-a fost bătută, s-a lovit de obiectele din celulă.

Să încerci să disciplinezi oligarhia invocînd vînătăile unei femei e ca şi cum i-ai da o amendă de parcare lui Jimmy Hoffa. Există slabe şanse, totuşi, ca fotbalul să aibă de suferit din cauza acestor jocuri cu altă miză. Şarada va continua, fără îndoială, pe ton tot mai serios, pînă în ajunul turneului. La urma urmei, Europa putea să se scandalizeze din timp. Măcar de formă. De cîte ori rebelele topless de la Femen strigau contra legalizării prostituţiei pe durata Euro 2012. Sigur, ar fi fost amestec în treburile interne ale altui stat. Dar nu mai mult decît în cazul Timoşenko.

Nu e primul şi desigur nici ultimul caz de politician din Est trimis în cuşcă de adversarii ajunşi la putere. E prima oară însă cînd o mare competiţie fotbalistică va avea loc dincolo de Cortina de Fier. Miza de imagine, pentru această parte a lumii, este uriaşă. Ce altă şansă decît fotbalul pentru a deschide o uşă şi a lăsa să intre aerul în fostele iaduri sovietice? Ce alte ocazii pentru ca influenţa Occidentului să prindă la public prin mijloace simple şi eficiente: o minge, un teren, două porţi? Iată o sumă de obiecte de care s-ar putea lovi, destul de percutant, puterea de la Kiev.

Profitul de la Euro 2012 se va împărţi între sponsorii oficiali şi neoficiali, dar deschiderea spre lume a Ucrainei este inevitabilă. N-au putut-o tempera nici chinezii, după Olimpiada de la Beijing. Găzduirea unei mari competiţii
expune o ţară din toate unghiurile şi sub toate aspectele. De la cîinii de pe marginea drumului pînă la roba stalinistă a judecătorilor. Nu există regim politic capabil să-şi fabrice un adevăr nou-nouţ, special pentru turiştii care vin la turneul final. Sau, aviz amatorilor!, la o finală europeană.

Echipa lui Di Matteo a depus mărturie că fotbalul, în varianta engleză, rămîne un joc de bărbaţi. Adică o luptă.

Învinsul ia totul, dacă e vorba despre Barcelona. Eliminarea-eveniment a catalanilor a furat prim-planul semifinalei de Champions League. A avut destul spectacol, încît Chelsea, cîştigătoarea nepoftită, să treacă aproape neobservată spre finală. O echipă care cucereşte Camp Nou jucînd în zece oameni nu are oare nici un fel de merite? Unde e nedreptatea clamată de ziarele spaniole?

Barcelona a avut o posesie de 83 la sută din timp şi n-a apucat să tragă decît şase şuturi pe poartă. “Nu ştiu unde-am greşit!”, a spus Guardiola, “Fotbalul n-a fost drept cu noi!”, s-a plîns Iniesta. E simplu. Guardiola n-a greşit. Chelsea a fost, pur şi simplu, prea puternică. I-a dat gol celei mai bune echipe din lume cînd alţii ar fi depus armele: condusă cu 2-0 şi cu un căpitan mai puţin pe teren. Iată că victoria din tur n-a însemnat doar pasă proastă a adversarului şi antijoc. A fost ceva mai mult.

Nimic nu anunţa totuşi pe ton credibil “nedreptatea” de pe Camp Nou. Chelsea, echipa “made in England”, cu bani oligarhici, părea să fie outsiderul perfect: o improvizaţie de lux, cu obiective incerte, cu antrenorul schimbat în plin sezon, lăsată pe mîna secundului Di Matteo. Omul nu are reputaţie de as al schemelor, constructor de echipe, colecţionar de trofee, dar înţelege mai bine decît Villas-Boas spiritul locului. A jucat şase sezoane pe Stamford Bridge.

Cînd planeta de microbişti se preocupa unanim de uşurinţa cu care Messi şi ai lui vrăjesc balonul, Chelsea a îndrăznit să repună în circulaţie ideea ponosită de sacrificiu. La fotbalul-entertainment, plăcut ochiului, Chelsea a răspuns cu “o năvală de sînge în creier şi un moment de nebunie”, cum a numit “The Sun” genunchiul lui Terry în spatele lui Alexis Sanchez. Turcii din brigadă au văzut în fază fault de “roşu”. Arbitrii din Premier League ar fi văzut o scenă obişnuită dintr-un joc de bărbaţi. Jucătorii lui Chelsea, inclusiv ex-jucătorul de pe bancă, l-au tradus drept ceea ce era: semnal de luptă.

Demonstraţia l-a costat pe Terry locul în finală, dar a meritat. Numai aşa se putea trece de Barcelona. Nu împins de public, de noroc, de bucuria de a juca (vai, ce expresie ipocrită!), ci purtat de furia de a cîştiga. Scrîşnind. Înnebunind. Pierzînd măsura. Uitînd de limite. De propriile limite, mai întîi.

Dacă n-ar fi pierdut Barca, ne-am fi minunat de această echipă mare care, numai de cînd a venit Abramovici, s-a inventat şi re-inventat de zeci de ori, pînă a descoperit formula cristalului. Ne-am fi minunat de nesăbuitul avantaj al omului în minus, ne-ar fi încîntat Torres, declarat rebut de geniu, care tresare ca Maurul Adormit, îşi face datoria şi se culcă la loc. Ne-ar fi interesat filosofia lui Di Matteo, sosia veselă a lui Guardiola.

Pînă la Chelsea, echipele care jucau cu Barcelona n-aveau decît două opţiuni: să moară frumos sau să moară urît. Chelsea s-a încăpăţînat să trăiască. Unde e nedreptatea?