TIMISOARA ↓

Acest articol a fost scris impreuna cu cititorii si va fi publicat in editia tiparita a Gazetei Sporturilor de miine, 7 noiembrie.

Iata articolul in forma finala: 

Esecurile pe linie din Europa nu reprezinta o surpriza decit pentru sefii din Liga 1, care au ridicat in slavi nejustificate nivelul competitiei interne. Era de asteptat ca scandalurile, hartuirea tehnicienilor, lipsa investitiilor, lipsurile din mentalitatea sefilor si jucatorilor vor da, pina la urma, suma nula.

A, si a mai fost ceva, o mirodenie care nu putea sa lipseasca din acest amestec de mediocritate si smecherie cu specific romanesc: aroganta. E liniuta de unire dintre  Steaua, Dinamo, Timisoara si CFR. Echipele noastre au mizat nu pe propria valoare, ci pe lipsa de valoare a adversarilor. Si-au propus sa se strecoare, sa profite de o zi proasta a lui Fener sau de o criza existentiala a celor de la Sparta Praga. Au lasat la voia intimplarii problema antrenorului, a transferurilor, a gazonului, a suporterilor. Pe plan intern, nu riscau mare lucru. Dar in afara, hai sa fim seriosi, doar nu se asteptau la adversari ca Bistrita sau Poli Iasi! Daca la noi poti pacali fotbalul cu doua pase si o fenta inspirata, nu e obligatoriu ca lucrurile sa stea la fel peste tot. 

Aceste 12 goluri in portile romanesti dau coordonatele clare ale Ligii 1 in geografia fotbalului continental. Da, se lupta strins in campionat, echipele sint apropiate ca valoare, dar nivelarea s-a produs in jos, la pragul mediocritatii. Nici o mirare! Fotbalul nostru a deprins chipul si asemanarea conducatorilor sai, a gastilor care-si impart zonele de influenta si aliniatele din regulament. De la virf, de la oficiala, porneste reactia in lant, care produce tribune goale si tabele pline.

Acesti oameni marunti, cu diminutive in loc de nume, viziune si aspiratii, acesti cetateni cu gust de vorba, care au primit, in urma unei grave confuzii istorice, si drept de tribuna, acesti sefi de cluburi si discursurile lor ignorante au scos fotbalul romanesc din rindul lumii. De vreme ce sint incapabili sa inteleaga si sa aprecieze excelenta, intr-un domeniu sau altul, e putin probabil c-o inteleg in fotbal. Putin probabil ca vor trece la crescut jucatori, la construit stadioane, la reorganizat clubul dupa model occidental. Putin probabil ca sesizeaza grotescul situatiei in care si-au impins propriile echipe. Steaua isi reneaga suporterii, Dinamo cocoloseste elefanti, CFR a luat-o cu aplomb pe panta mercenara, iar la Timisoara accesele de modestie seamana izbitor cu un blocaj mental.

In buna traditie romaneasca, vinovatii, perfizi, se pitesc in alta parte. Portarii au dat vina pe minge, sefii clujeni si timisoreni au dat vina pe arbitri, Stoichita (care s-a autopropus cel mai bun antrenor roman, dupa Mircea Lucescu) a dat vina pe “copiii” din lot, sefii lui Dinamo au dat vina pe rinovirusii care l-au imbolnavit pe Andrei Cristea. Tonul explicatiilor nu putea fi altul decit stilul de joc: neseriosi pina la capat!

Au contribuit: Maria, azerty63, ovidan, sebi, RAZVAN, george, alex, mm,  Stefan, intruderr, Doru,  aNDRIIpOPA, aitilop, Band0lero, Radu (fotbalistic), roxana, florin.b, ovidiuhtm, Nick, Lerghievici Lucian, bimbi79, Alex, un suporter, clau_blue, vasile vasile, Gaby, thejack, ionut, vasilica, Vasi Arnautu

Un meci cu nemţii înseamnă 90 de minute în care contează fiecare secundă. Asta, fără să punem la socoteală durata fatalistă a drumului către autocar.

“Stuttgart e o echipă bună şi să nu uităm de mentalitatea nemţească!”, avertiza Sabău imediat după tragerea la sorţi. “Mentalitatea nemţească” înseamnă, de fapt, mania detaliului. Timişoara înfruntă o echipă care a înscris 59 de goluri în 28 de meciuri, cu Babbel pe bancă, şi care nu lasă nimic pe seama întîmplării. Sau a inspiraţiei de moment.

Orice neglijenţă, orice eroare de calcul se vede pe tabelă. De aceea, “dubla” cu Stuttgart cere altfel de atenţie decît duelul cu Şahtiorul şi “of, brazilienii ăştia”, vorba lui Lucescu. Genul de atenţie pe care o avea, de pildă, un faimos regizor. Polonez, nu neamţ, e drept, dar nu naţionalitatea, ci mentalitatea e relevantă aici. Avea nevoie să filmeze un cub de zahăr înmuindu-se treptat în cafea. Secvenţa trebuia să dureze cinci secunde. “Exact cinci secunde”, povestea regizorul. “Trei secunde ar fi fost prea puţin, opt secunde ar fi plictisit publicul. Aşa că jumătate de zi asistentul meu a testat cuburi de zahăr, pînă a găsit cubul de care aveam nevoie!”.

Nu e un moft, e o exigenţă normală, cînd vrei calitate, indiferent de domeniu. În artă, în fotbal sau în mecanică auto. Cam asta trebuie să facă Sabău înaintea meciului cu Stuttgart. Să verifice plasele, tendoanele lui Pantilimon, să calculeze viteza şutului lui Bucur în funcţie de coeficientul de frecare cu aerul. Să “regizeze” fazele mai mult sau mai puţin fixe, să gîndească meciul la secundă şi să testeze “cuburile de zahăr”. Cafeaua o dau nemţii.