Evitabilul s-a produs, pînă la urmă, şi Bistriţa lui Jean Pădureanu a retrogradat. După 21 de ani pe linia sinuoasă de plutire a primei ligi
Timişoara a plătit preţul cumplit, dar just al gestionării iresponsabile din ultimii ani. În cazul Bistriţei, putem vorbi despre un fel de condamnare simbolică şi întîrziată a fenomenului malign numit “cooperativă” în fotbalul nostru. Echipa în sine, jucătorii, antrenorii nu au, fireşte, nici o vină. Fanii Bistriţei, nici atît. Însă Gloria a ajuns să se confunde, ca entitate, cu şefii ei, cu maniera lor de a opera în fotbal, cu versiunile lor deformate despre ceea ce înseamnă sport, performanţă, joc, reguli.
În termenii lui Jean Pădureanu, performanţa menţinerii în prima ligă scuza orice mijloace. Fireşte că unele lecţii vin prea tîrziu şi nu neapărat pentru a fi învăţate de cei în cauză. “Bistriţa e doar victima războiului dintre Poli şi Oţelul!”, crede “Lordul”. Uită de “victimele” lăsate în urmă de “cooperativă”. Echipe care n-au avut abilitatea, relaţiile şi reputaţia grupării lui Pădureanu. Echipe care au murit frumos pentru că n-au ştiut /vrut/ putut să trăiască urît.
Începînd cu iluziile suporterilor, imediat după ‘89, şi terminînd cu tribunele dezolante de azi, efectele Operei Magna a lui Jean Pădureanu&reciprocii sînt prezente peste tot în tablou, pentru cine are ochi să vadă. După Adunarea Generală de marţi, apropiaţii “Lordului” au văzut un Jean Pădureanu “distrus, săracul”.
N-a fost o decizie uşoară şi nici simplă pentru tradiţionalişti, nostalgici, superstiţioşi şi alte instanţe sentimentale din fotbalul nostru. La un moment dat, federalii păreau tentaţi să cedeze reflexului îndelung educat de a încropi portiţe în regulament. Sau de a strecura printre rînduri indulgenţe retroactive. Pînă la urmă, spaima de UEFA s-a dovedit mai tare decît lacrimile dinozaurilor vechi şi noi din Liga 1.
Sigur că mai este varianta consolatoare a TAS-ului. Dar, pînă acum, e remarcabil felul cum federalii se ţin strîns uniţi de lege, ca ocnaşul de ghiulea, ca furnica de povara ei. Altă cale nu există, pentru campionatul nostru “distrus, săracul”.
“Cumnatul lui Ovrebo” a fost atacat de “verii lui Soprano”
A fost rîndul lui Balaj etapa asta. Etapa viitoare, ar putea fi oricare altul dintre “centralii” primului eşalon. De data asta, la Timişoara - Steaua, Balaj a dat o decizie discutabilă la infinit. Bineînţeles că nu s-a discutat doar despre faza respectivă, nu doar faultul de penalty refuzat gazdelor a fost întors pe toate părţile. S-a monologat copios şi despre persoana arbitrului. “I-a sunat ceasul!”, a lansat misterios Marian Iancu. Ironie morbidă? Ameninţare? Sau managerul bănăţenilor a aruncat cu vorbe, în lipsă de altceva?
Manevrele de intimidare aparţin unei alte categorii profesionale, ca să spunem aşa. În “Naşul”, arbitrii din primul eşalon s-ar trezi alături de un cap de cal, în dimineaţa dinaintea meciului. În campionatul nostru, se trezesc bombardaţi cu integrame, rebusuri, anagrame şi alte jocuri de cuvinte rezolvate în direct, la microfon.
După FC Copenhaga - Barcelona, din noiembrie, presa daneză l-a proclamat pe Balaj “văr primar cu Webb şi cumnat cu Ovrebo”. Un adevărat compliment (”vărul” a oficiat la Mondialul african), în comparaţie cu atacurile lui Marian Iancu. Presa spaniolă - “Marca” şi “El Mundo Deportivo” - l-au notat atunci pe român cu zero.
Criticat şi de o parte, şi de alta, Balaj s-a întors în ţară “încîntat” de experienţă. A recunoscut că a fost un meci greu, pentru că “s-a jucat într-o viteză fantastică”. Nu prea se întîlnesc în Liga 1 astfel de ritmuri! Diferenţa dintre ce se joacă la noi şi ce joacă alţii explică mare parte dintre greşelile arbitrilor noştri. E ca diferenţa dintre acceleratele noastre - mergi, mai cobori, cumperi o funie de ceapă de pe marginea drumului, urci la loc, mergi, mai faci pauză, că unii au furat şina - şi TGV-urile lor ermetizate, în care ţi se înfundă urechile ca în avion.
Arbitrii români cunosc de pe la seminarii ultimele tendinţe din branşă, dar probabil sînt derutaţi cînd e vorba să le aplice. Fotbalul de la noi e cu totul alt sport. Nu merge nici să laşi jocul liber, nici să-l fărîmiţezi, în general, nu merge decît perfecţiunea şi ceva pe deasupra. Dacă Liga 1 ar avea şi mai des “viteza fantastică” din alte campionate, poate că arbitrii noştri ar sta bine şi cu practica.
Deocamdată, semănăm cu alţii doar la ameninţările cu alarma de la deşteptător. Din reacţiile “cumnaţilor” lui Bernard Tapie şi ale “verilor” lui Toni Soprano de pe la noi, reiese că arbitrii strică nivelul campionatului. Din cauza lor, nu strîngem puncte în Europa. Din cauza lor, nu se adaptează jucătorii noştri în Occident şi, evident, din cauza lor, nu funcţionează turnicheţii, la meciurile cu risc în tribune.
Supăraţi de baremul mic, după buget, şi de jignirile mari ale şefilor de cluburi, arbitrii francezi au făcut grevă la începutul lui martie. Există şi alte reacţii posibile, în afară de băgat capul în nisip. Nu toate
revoltele din lumea asta duc la TAS.
