Europa League ↓

Acest articol a fost scris impreuna cu cititorii si va fi publicat in editia tiparita a Gazetei Sporturilor de miine, 11 mai.

Asadar, sintem in stare: oaspetii iberici n-au plecat cu roci suvenir din  ruinele Centrului Vechi, n-a cazut stadionul pe noi, n-a sarit gazonul si nici arbitrul n-a suspendat meciul, din cauza unui OZN care gasise pista ocupata la Otopeni. Organizarea romaneasca ne-a surprins chiar si pe noi, romanii. Ne-a surprins placut. N-a fost totul perfect, bisnitarii de bilete si-au vazut nestingheriti de business, s-a exagerat cu spalatul strazilor si nu s-a schimbat nimic in materie de stat la coada la suc si apa in pauza meciului. Dar, tinind cont de precedentele experimente cu public, de data asta, chiar ne-a iesit. Putem comenta mai multe pe seama jocului, a eroului Falcao sau a lacrimilor lui Muniain, nu pe seama versurilor imnului sau al gafelor din sistemul de securitate. 

Pe linga spectacolul din teren, cu care spaniolii probabil sint obisnuiti, spre deosebire de noi, nu strica sa invatam un pic din mindria bascilor, din indirjirea lor de a creste fotbalisti dupa chipul si asemanarea lor. Pentru trupa de pusti a lui Bielsa, faptul ca a ajuns in finala reprezinta o victorie in sine. Au cistigat cei mai buni, dar de pierdut, n-a pierdut nimeni. O lectie frumoasa ne-au oferit si cei de la Atletico. Intii, echipa, prin stilul de joc spectaculos, deschis, barbatesc.  Apoi fanii madrileni, care au fost parte integranta din show: de la coregrafie, cintece, scandari la comportamentul civilizat, exemplar pe un stadion. Nici suporterii lui Bilbao n-au fost mai prejos, sa nu uitam ca si-au aplaudat favoritii cind erau condusi cu 0-3. Spre astfel de meciuri trebuie sa tindem, cu astfel de atmosfera in tribune si astfel de profesionisti in iarba.

Au existat si Jimmy Jump (mai degraba, un fel de kamikaze olteni), ca la orice astfel de eveniment, s-au auzit si scandarile impotriva unui anumit brutar, dar parca sunau mai melodios, mai optimist in lumina sarbatorii de pe Arena Nationala. Am cheltuit o avere pe stadion, o avere pe gazon (a treia oara a fost cu noroc!), plus sumele aditionale necesare unei astfel de finale.  Efort uman, efort material, tragem linie si ne intrebam: a meritat?

Un reporter de la ”The Guardian” s-a dus la Atena la opt ani de la Olimpiada din 2004 si a pus aceasta intrebare. Cu ce s-au ales grecii dintr-un mare eveniment sportiv? Liderii lor n-au stiut sa exploateze succesul, fabuloasele constructii olimpice zac in paragina, intretinerea lor costa prea scump, cheltuielile extravagante pentru JO au grabit intrarea tarii in criza. Da, dar spune un atenian: “Pentru o clipa am fost si noi in centrul lumii. Oamenii au aflat ca existam”.  Asta e si scopul, nu?

Putem spune si noi la fel, dupa finala EL. Pentru citeva zile, in Bucuresti s-a trait mai bine. Fotbalul a fost altul. Moralul oamenilor a fost altul. Increderea romanilor in ei sa speram ca va fi alta. Ideea e ca orasul functional, primitor si respirabil sa nu dispara ca un miraj. Iar noi sa ne intoarcem la oile noastre ca si cum nimic nu s-ar fi intimplat.

Au contribuit: Maria, spellbound, Sergiu, BB, dan, COSMIN, florentin, blaq jesus, Adi Mugioiu, bluered_sky, Dragos, sevilla, firma catering, cor, victor L, Nicolae Petre Mihai, adrivali, manu

Diplomaţie UEFA: Platini a lăudat stadionul, dar a evitat întrebările despre DNA

Preşedinţii FIFA şi UEFA, se ştie, nu se sfiesc să apară lîngă dictatori africani, ca Mugabe, să poarte ghirlande la bustul gol, în Samoa, ori să danseze în costume populare uzbece. Nimic nu e exagerat, cînd vine vorba de extinderea afacerii numite fotbal.

Michel Platini a trecut cu graţie peste observaţiile neaoşe ale lui Mircea Sandu despre fricoşii patologici de la UEFA. Şi a venit cu trofeul Europa League, în Estul pitoresc, în mijlocul unui fotbal frămîntat. A venit, dar a tăcut.

Unul dintre cei mai comunicativi preşedinţi ai forului european şi-a anulat conferinţa de presă. Şeful UEFA a evitat astfel să-şi exprime o părere “pro” sau “contra” despre anchetatul Mircea Sandu. Tensiunile dintre FRF şi restul lumii intră în altă ordine de idei, mai puţin fericite.

Sandu a zîmbit frumos, a vorbit mult şi vag despre teme înalte. S-a bătut cu pumnul în piept, acum, cînd la uşa FRF bate sechestrul şi DNA-ul. Şi-a exprimat tristeţea de neconsolat legată de dezafilierea Craiovei, de care l-a învinovăţit imperturbabil pe Mititelu. Există momente cînd fotbalul mare se intersectează cu fotbalul meschin şi îmbîcsit din birourile Casei Fotbalului. Înmînarea trofeului Europa League a fost unul dintre aceste momente.

Scurte, incomode, după care fiecare îşi vede de drumul lui. Fotbalul mare se joacă în alte campionate, iar fotbalul meschin se joacă pe scările Parchetului. Şi din ăsta vedem în fiecare zi.

Dar de cîte ori organizează Bucureştiul o finală europeană? Şi cine are meritul pentru asta? Ia ghiciţi! Cine? Organizarea unui mare eveniment sportiv presupune un efort colectiv. Finala este organizată de români. Marele merit le revine contribuabililor, care au pus banii pentru construirea stadionului la suprapreţ, pentru trei schimbări de gazon, pentru instalaţiile de fotosinteză şi pentru greblele supersonice necesare întreţinerii terenului.
Nici Primăria, nici Federaţia n-ar fi avut ce promite, ce proiecta şi ce vîntura în lipsa banilor publici. Cu exact un an în urmă, trofeul Europa League poposea la Dublin. Şeful Federaţiei irlandeze a descris atunci finala ca pe “o mare şansă pentru oraş şi un prilej de a lăsa o moştenire generaţiilor următoare de jucători”. Deşi nu dă semne că s-ar retrage vreodată de bunăvoie din fruntea FRF, Mircea Sandu lasă altfel de “moştenire”: un balast apăsător şi toxic pentru viitorul fotbalului nostru.

Să-l lăsăm deoparte. Să lăsăm deoparte şi poza formală Platini plus Sandu minus “love”. Nu asta e ştirea. Un trofeu de 15 kilograme colindă Capitala, începînd cu Ateneul. Puştii care visează la Messi şi la Ronaldo pot să-şi lipească degetele de pocalul de argint.  E ca şi cum în Bucureşti a aterizat un meteorit dintr-o constelaţie tot mai îndepărtată de Liga 1 şi de “naţionala” României.