Echipa naţională ↓

Fotbalul nostru nu e sărac în talente, ci în caractere şi în conducători

195 de fotbalişti din 46 de ţări au intrat pe teren în meciurile ediţiei 2008-2009 a Ligii 1. Dintre toţi jucătorii care au evoluat în acest sezon, 35 la sută sînt străini. Mai mult de o treime!

“Nu mai sînt portari români, luăm din ăştia de trece mingea pe sub ei!”, se revolta Mircea Sandu, în decembrie. Şeful FRF îndemna cluburile să investească în centrele de juniori, în loc “să dea milioane pe străini de o valoare îndoielnică”. Un sfat înţelept, dar aplicabil doar la cluburi, pentru că valoarea nu e un criteriu în structurile FRF.

Oricît de buni ar fi, juniorii de la cluburi ar trebui să achite o taxă de selecţie ca să fie văzuţi de antrenorii de la Under 17. Cazul lui Sergiu Negruţ dezvăluie jumătatea cealaltă a adevărului. Cea despre care nu pomeneşte preşedintele FRF.
Un angajat federal negociază, în numele antrenorului federal, “preţul” convocării unui puşti la lot . Părintele refuză să dea 7.000 de euro, intermediarul mai scade din preţ.

Convorbirea, transcrisă în paginile “Gazetei”, explică, negru pe alb, de ce “nu mai sînt portari români”, nici atacanţi, nici mijlocaşi, nici fundaşi români în Liga 1. Pentru că părinţii români, în general, n-au 7.000 de euro taxă de viitor pentru buzunarele antrenorilor federali! Tatăl lui Sergiu Negruţ avea banii, dar a refuzat: “Vreau să se facă selecţie pe merit!”. Ştie că riscă astfel viitorul fiului său, dar normalitatea cere, deocamdată, astfel de sacrificii.

De nouă ani, n-am mai avut nici o calificare la turneele finale de juniori. În ultimii 20 de ani, s-au înregistrat doar cinci calificări şi o singură victorie la un turneu final, cu Finlanda, în ‘91. Dacă selecţiile s-ar face pe merit şi numai pe merit, poate am avea alte rezultate la “naţionalele” mici. Iar dacă pregătirea cu antrenorii de la lotul Under 17, 19 sau 21 ar merita banii, părinţii n-ar mai vinde tot şi nu s-ar muta în Olanda sau în Spania, pentru ca băiatul să aibă o şansă în fotbal.

Florin Cheran, antrenorul de la Under 17, neagă acuzaţiile. “Am un nume în fotbal!”, spune el. Nu are doar atît. Conform marturiei lui Dorel Negrut, are şi un tarif. Se apără spunînd că  e o “făcătură”. Dar cele 45 de goluri încasate, faţă de doar 9 înscrise de juniorii români la turneele finale, în ultimii 20 de ani, sînt un fapt strict autentic.

Spre deosebire de Cheran, antrenorul de la Arsenal Bistriţa a fost prins în flagrant luînd 500 de euro mită de la părinţii unui puşti de 12 ani. Ceva mai ieftin decît la FRF, dar cine se uită la bani? Şansele copilului tău - nepreţuite!

Mircea Sandu s-a declarat convins de nevinovăţia vechiului său prieten Cheran. “E mai bogat ca mine!”. Argumentul ăsta nu exclude posibilitatea ca unii părinţi să fi fost mai generoşi decît Dorel Negruţ.

Federaţia a anunţat că va contacta Parchetul. Nu s-a alarmat într-atît încît să facă şi o anchetă internă. Se încrede în justiţie aproape la fel de mult ca în angajaţii săi. Cheran activează de peste zece ani la loturile de juniori.

Hagi a coborît fără efort ştacheta dintre generaţii. “Nu cred că e vreo diferenţă între generaţia de acum şi cea din care am făcut noi parte!”. Vorbeşte un om exigent mai întîi cu sine, apoi cu ceilalţi. Lucru rar printre vocile din fotbalul nostru. 

Şi încă un lucru rar: vorbeşte un om care a pus umărul. Şi care creşte jucători. Cînd te ocupi de fotbalişti de-o şchioapă, îţi moderezi pretenţiile şi tonul. Nu-i cerţi că nu driblează ca Messi, îi convingi că pot să dribleze ca Messi. Cine ştie, nici Hagi n-ar fi ajuns Hagi, dacă meci de meci ar fi fost comparat cu Dobrin.

El şi generaţia lui au avut parte de răbdarea publicului. Au crescut şi s-au călit fără presiunea miracolului, dar în starea de graţie pe care ţi-o dau tribunele pline. “Tricolorii” de azi nu mai au parte nici de atenţia, nici de entuziasmul anilor ‘90. Şi, mai grav, n-au avut de unde învăţa să creadă în ei înşişi.

“Ăştia sînt fotbalişti de naţională?”. Şi Gică Popescu are în felul lui dreptate. Uită însă o nuanţă. Aşa e, nu sînt fotbalişti de “naţională”. Nu sînt încă! Pentru simplul motiv că deocamdată, n-avem o “naţională”, deşi Florescu şi Roman au tricouri la fel. Avem ceva mai palid decît o schiţă în creion, dintre acelea executate la viteză, prin parcuri sau pe treptele catedralelor. Nici o selecţie, oricît de inspirată, nu poate transforma peste noapte o sumă de indivizi într-o echipă.

Ceea ce a început prin paşapoartele lăsate de Sandu la uşa selecţionerului Hagi, după barajul cu Slovenia, nu se repară într-o săptămînă de cantonament. Momentul acela de laşitate, cînd şefilor federali le-a fost ruşine cu “tricolorii”, s-a prelungit în timp pînă la vîrful ghetei ratangiţe a lui Marica.

Buni, răi, sînt “ai noştri”. Cu ei defilăm. “Au foarte multe lucruri de făcut!”, crede Hagi. Putem să le lăsăm fularele la poarta stadionului. Dar ăsta e lucrul cel mai uşor de făcut. Cel mai greu e să strîngem pumnii cînd toată lumea lasă braţele în jos, a lehamite. Nu e neapărat nevoie să ne mîndrim cu ei. E suficient să nu ne fie jenă.