Diverse ↓

Echipele de fotbal nu-şi decid soarta la urne. Oraşele - da

Firma lui Mititelu, cea care i-a vîndut terenul lui Penescu, se numeşte, cum altfel?, “SC Societatea pentru Renasterea Fotbalului Craiovean SRL”. Greu să fii original în zilele noastre! “SC Societatea pentru Demolarea, Devalizarea, Înstrăinarea şi Umilirea Fotbalului Craiovean SRL” suna banal. Iar primarul ar fi trebuit să se numere printre acţionari, ca să fie un nume justificat.

Dar Solomon nu se implică în fotbal. Solomon este un tip cult. A cheltuit banii publici pe banchete cu poeţi şi europarlamentari. Iar Mititelu este ceea ce s-ar putea numi un afacerist autodidact. Un “self-made man”, în varianta ranchiunoasă, de cartier. “Ce treabă are DNA-ul cu terenurile mele? Asta cu terenuri sau ce-o mai fi ţine de DIICOT!”.
Iată declaraţia unui patron conştient că un om informat e un om puternic. Dacă n-ar exista astfel de personaje documentate, conectate la realităţile de zi cu zi din legislaţie, instituţiile statului nu numai că n-ar şti, dar nici n-ar avea obiectul muncii.

Confuzia ar fi generală. Noroc cu Mititelu, Solomon, Penescu, Sechelariu şi compania, care au tras din greu să lămurească lucrurile. Ei ştiu întotdeauna ce vor. Nu amestecă fotbalul cu imobiliarele de-aiurea, nu merg la “serate itinerante” cu barzii şi nu-şi serbează ziua de naştere în centrul civic fără un scop precis. Sînt specia cea mai adaptată la tranziţie. Atît de adaptată, încît reuşesc să strîngă voturi şi să atragă simpatie, chiar şi după gratii.

De tripleta Solomon, Mititelu, Penescu şi compania se vor ocupa procurorii şi judecătorii. Vor urma desigur alte declaraţii, în recitalul obişnuit pe scările Parchetului. Le vor explica oamenilor legii că iar au dat-o în bară. Iar n-au arestat pe cine trebuie (”Borcea a făcut mai multe ca Penescu!” - Adrian Mititelu). I-ar n-au învăţat procedurile (”DNA e o instituţie şantajistă!” - Gigi Becali). Iar i-au nimerit numai pe cei nevinovaţi (”Sînt nevinovat!” - Florin Prunea, “Cîrţu este avatarul unor diavoli!” - Adrian Mititelu).

Fanii Craiovei mai au de aşteptat pînă-şi vor vedea iar echipa  pe “Ion Oblemenco”. Dar ar trebui să-i consoleze gîndul că au scăpat numai cu atît. Ce-i un teren de fotbal? 105X68 metri pătraţi. Personaje ca Solomon ar fi în stare să concesioneze un oraş întreg, bucată cu bucată. Să-i trimită pe locuitori după echipă, la Severin, dacă o cer interesele imobiliare.

Cum ajung astfel de oameni să conducă nu doar echipe de fotbal, ci oraşe? Cum de apar şi înfloresc micii dictatori locali, care-şi împart zonele de influenţă şi îşi reglează conturile pe spinarea a 298.928 de locuitori?

Echipele de fotbal nu-şi decid soarta la urne. Pe Mititelu-self-made nu l-a votat nimeni. L-au propulsat în fotbal relaţiile prospere cu Primăria. E un produs al mandatului lui Solomon, la fel ca fîntîna cîntătoare de ode (750.000 de euro). Şi, tot la fel ca fîntîna, cîntă, dar numai la audieri. Dar pe Solomon l-au ales 55,7 la sută dintre craioveni. Şi a cîştigat nu unul, ci două mandate!

Poate că astfel de personaje exercită o fascinaţie defectă, ceva care-i face pe oameni să-şi piardă temporar judecata şi să-i voteze. Să aleagă nu răul cel mai mic, ci răul cunoscut. La urma urmei, un primar în arest e incomparabil mai folositor decît un primar care sparge 100.000 de euro pe un toast cu academicieni!

HCM a reuşit calificarea la care visează “granzii” din Liga 1

“Am scris o parte importantă de istorie”. N-a spus-o un fotbalist, nici un fost fotbalist, a spus-o handbalistul George Buricea, după ce HCM s-a calificat în optimile Ligii Campionilor. Un director turc, un antrenor sîrb, plus 21 de români, cehi, croaţi, unguri şi sîrbi (adică “o familie”, cum îi alintă tehnicianul Zoran Kurtes) ne-au urcat la loc în elita handbalului masculin.
O parte importantă de istorie se poate scrie şi în faţa a 1000 de spectatori, cu un buget de 1 milion de euro pe sezon şi cu transferuri de la Medgidia. Se scrie şi în faţa unor adversari cu bugete de cel puţin zece ori mai mari. Scuzele de serviciu în fotbal nu funcţionează în handbal. Probabil pentru că nu sînt decît scuze.

Performanţa asta n-a ieşit din nimic, ca o zînă dintr-un bostan. Lui Ali Nurhan, directorul executiv,  nu i s-a năzărit peste noapte să devină voievodul handbalului românesc, deşi  existau premise de natură istorică să poftească aşa ceva. Probabil nu l-aţi văzut prea des certîndu-şi jucătorii la microfon în toiul nopţii. Dar de certat, i-a certat. Cînd au jucat “atît de catastrofal” cu Valladolid, de exemplu. HCM s-a apropiat pas cu pas de victoria de sîmbătă. A crescut în fiecare sezon, cărămidă peste cărămidă, şi nu s-a găsit nici un isteţ prin preajmă să dărîme totul cu latul palmei. Norocul ăsta nu-l au echipele de fotbal!

“Am muncit mult pentru victoriile astea!”, spunea Kurtes. Dar trebuie să fie şi altceva decît munca la mijloc, nu-i aşa? Pentru că şi în fotbal se munceşte, nu glumă! Handbaliştii par să evolueze în altfel de lume, decentă şi perfect explicabilă. O lume în care e suficient şi un singur suporter ca să te simţi motivat. “Cea mică m-a urmărit din faţa televizorului!”, mărturisea după meci “extrema” Laurenţiu Toma.

Poate forţa grupului explică succesul. Poate liniştea din jurul echipei, tulburată, culmea, de nişte ultraşi din fotbal, care au spart geamurile autocarului HCM, în Suedia. “Aşa sîntem noi, românii. Ne facem rău unii altora!”, a oftat Nurhan.
Au trecut trei ani de atunci. Noi, românii, avem din nou handbal. Şi la fete, şi la băieţi. Ne-am recuperat unul dintre sporturile noastre de moral. E doar o chestiune de timp pînă cînd handbalul îşi va recupera şi publicul pe care-l avea în anii ‘70. Pentru că şi nouă, românilor, ne plac învingătorii. Şi noi avem nevoie, ca toţi oamenii, de victorii. Nu neapărat din fotbal.