Diverse ↓

Naşă de liceu

Gabriela Szabo a reuşit pînă la urmă să schimbe ceva: numele unei şcoli.

Există o stradă Gabriela Szabo. În Sectorul 6. Primarul de atunci întîi a “rebotezat-o”, apoi a plănuit să introducă şi canalizarea în zonă. În curînd, va exista şi o şcoală Gabriela Szabo. Liceul cu Program Sportiv din Bistriţa vrea să-i preia numele fostei atlete. Nu lipseşte decît aprobarea Inspectoratului Şcolar Judeţean.

Ministrul Tineretului şi Sportului a acceptat fără rezerve propunerea. “Vă rog să regăsiţi prin intermediul acestei scrisori acordul pentru schimbarea denumirii Liceului cu Program Sportiv Bistriţa în Colegiul Sportiv Gabriela Szabo. Pe această cale, vreau să vă transmit faptul că vă mulţumesc şi că mă simt onorată de propunerea dvs. şi a comunităţii din Bistriţa, în mijlocul căreia am crescut şi m-am format”, acesta a fost răspunsul formal al Gabrielei Szabo, conform Bistriţeanul.ro. Putea să refuze? Fireşte că da. Ar fi fost nepoliticos, dar oportun şi sănătos.

Szabo este deja cetăţean de onoare al Bistriţei. Ce urmează? Statuie, probabil. Numai Hagi, săracu’, părea exagerat cînd visa la soclu. Ar fi simplist să împărţim oamenii în cei care refuză astfel de onoruri şi, ca să folosim un termen tehnic, cei care aleargă după ele. Să spunem doar că nevoia de recunoaştere, care zace în noi, toţi, nu este neapărat direct proporţională cu dimensiunea personalităţii. Totuşi, e de prost-gust, cel puţin, să denumeşti instituţii, străzi, arene sportive după oameni în viaţă. Mai ales după oameni care fac parte din partidul aflat la putere şi ocupă fotolii de ministru. Moda asta ne duce direct în Românistan. De ce nu denumesc direct şcoala respectivă “Liceu cu program sportiv şi politic”?
Pe lîngă plăcuţe cu nume de stradă şi de şcoală, cariera sportivă a Gabrielei Szabo este omagiată, lunar, cu o rentă viageră. Renta este de 7.194 de lei (în jur de 1.600 de euro), dar fosta campioană olimpică a făcut cerere pentru recalculare. Ca ministru, încasează mai puţin, în jur de 1.000 de euro lunar. Renta asta de campion nu e o avere decît în comparaţie cu fondurile alocate pentru şcoli. Liceul care-i va purta numele lui Szabo a primit, în 2014, de la bugetul local o sumă mai modestă decît renta pe un an a “naşei” sale: 15.000 de euro pentru reparaţii. Liceul “Grigore Moisil” din Bistriţa a primit o porţie de 10.000 de euro, pentru 15 laptopuri. Poate pentru că Moisil n-a fost ministru, a fost doar ambasador. Dacă liceul s-ar fi numit Colegiul “Remus Pricopie”, ar fi primit şi bani pentru console de jocuri.

Inspectorul şcolar general din Bistriţa, Camelia Tabără, este colegă de partid cu ministrul Sportului. A fost numită politic, în 2012 şi se implică pînă peste cap în organizarea crosului “Gabriela Szabo”. Ce credeţi că va răspunde doamna inspector la propunerea surprinzătoare de a redenumi Liceul cu Program Sportiv? Va aplauda sau va aplauda prelungit?

Ca ministru, Gabriela Szabo a promis că va fi “un om al faptelor”. Prin fapte, se înţelege, pînă acum, felicitarea sportivilor care au rezultate excepţionale. La sfîrşitul săptămînii trecute, doamna ministru s-a deplasat la Cluj, să felicite lotul feminin de judo şi să-l anunţe că dublează premiul pentru argintul mondial al Andreei Chiţu. Cu felicitarea sportivilor şi dublarea premiilor se îndeletnicea şi fostul ministru al Sportului, nu e nici o schimbare. Singura noutate pe care a adus-o Szabo este asta, cu “năşitul” şcolilor.

Liceul ăla din Bistriţa avea promovabilitate sub 50 la sută la Bac, cînd examenul era supravehgheat video. N-o să treacă toată lumea clasa dacă liceul se va chema “Gabriela Szabo”. Dar ceva din credinţa păgînă că dacă schimbi numele unui lucru, îi schimbi şi esenţa rămîne valabil. Liceul cu nume de ministru nu va produce prea curînd atleţi de clasă mondială, dar sînt şanse să scoată promoţii de alegători mai disciplinaţi.

Aurul care vine pe apă

Ori şefii sportului s-au înţelepţit, ori avem prea mulţi campioni mondiali, să-şi mai facă “selfie” cu Mihalachi şi Dumitrescu

Medaliile de la kaiac-canoe fac parte din rutină, la fel ca medaliile de la canotaj, de la scrimă, de la gimnastică. Cînd Dumitrescu şi Mihalachi au revenit în ţară, de la Moscova, la aeroport nu li s-a aşternut sub picioare covorul roşu, tărcat cu urme de pantofi scumpi. Nu s-a repezit nici un ministru să le ia microfonul, nici un şef de federaţie nu s-a felicitat “live” pentru că e contemporan cu ei. Medaliile care vin pe apă nu stîrnesc valuri de emoţie. Nu sînt la modă, nu predispun la isterii colective, nu se amînă treburile ţării cînd doi români într-o barcă vîslesc ca nebunii în ape ruseşti, în proba de 1.000 de metri.

Atenţia şefilor din sport nu este atît de distributivă pe cît se străduiesc ei să pară. Se împarte conform unor calcule de imagine. Aurul de la canoe nu străluceşte, e mat. Sportul cu pagaia ruptă nu are priza la public a altor discipline. Aşa se explică de ce campionii lui nu sînt purtaţi pe la televiziuni, pe la palate, decoraţi şi premiaţi. E de înţeles. Nu e de înţeles convingerea oficialilor din ministere, din federaţii că medaliile la kaiac-canoe vin oricum, ca Dunărea spre mare, ca ploaia. Nu trebuie să facă nimeni nici un efort, nici o investiţie, nici o schimbare. Sportivii cred altceva. Cred că trebuie schimbat tot, “mai puţin antrenorul”, cum s-a exprimat Liviu Dumitrescu, pe aeroport.

Premiile în bani, pe care ministrul Szabo s-a oferit să le dubleze, sînt bine venite. Dar nu acoperă nevoile unui sportiv care se antrenează patru ani pentru aur olimpic. După cum nici efuziunile de covor roşu nu ţin loc de strategie pe termen lung. Iată, există o disciplină la care ne întrecem cu nemţii şi uneori le lăsăm doar bronzul. Sîntem pe locul cinci în lume, în clasamentul medaliilor de la kaiac-canone. Ar fi păcat să mizăm doar pe inerţie. Să strîmbăm din nas a plictiseală şi să ne aplaudăm selectiv campionii.

Duminică, pe lacul Krîlaţkoe, s-a petrecut cea mai silenţioasă depăşire a unui record, din sportul nostru. Dumitrescu şi Mihalachi au strîns patru titluri mondiale şi au trecut discret în faţa perechii Patzachin - Simionov. A fost predată o ştafetă invizibilă. Dar tradiţia noastră la kaiac-canoe nu depinde doar de cei doi oameni din barcă. Sau de antrenorul lor. Depinde de multe alte lucruri, pe care le reunim sub termenul generic de “sistem”. Ar trebui să ne scoatem din cap imaginea idilică a lui Patzaichin vîslind pe canalele Deltei. Pare foarte uşor, prea uşor să mai fie adevărat un astfel de tablou în sportul din zilele noastre.

Să ne amintim, mai degrabă, de şalupele care-i încurcă pe Mihalachi şi Dumitrescu pe lacul Snagov. “Unii proprietari de şalupe sînt incredibili, aproape ne calcă pe apă!”, povesteau cei doi, acum cîţiva ani. Să ne întrebăm de ce, cu medaliile proaspete la gît, în momentul lor de graţie, cînd pot formula cereri, campionii mondiali insistă pentru strictul necesar, cum ar fi medicaţia. La fel ca şi ceilalţi “cai de bătaie” olimpici, cei doi ştiu foarte bine, din experienţă, că vor fi uitaţi, pînă în preajma JO. Atunci se dezmeticesc şefii din sport, atunci se agită “să le creeze condiţii”. Pînă atunci, îi lasă pe sportivi să se descurce. Să înfrunte valurile vitejeşte cu bandanele lor norocoase.