Diverse ↓

Asta are, asta n-are, asta este arestare!

După ce ne-a explicat că “premierea nu e mită”, şeful LPF se pregăteşte să le explice judecătorilor că “prejudiciul nu e furt”

“Mi-ar fi fost frică dacă aş fi furat!”, a comentat fostul şef al Ligii, în timp ce procurorii îi percheziţionau casa. E adevărat, în dosarul privind vînzarea drepturilor TV, Dumitru Dragomir nu este acuzat pentru “furt”, este acuzat de evaziune, delapidare şi spălare de bani. Puţini ar sesiza diferenţa specifică dintre “a fura” şi “a prejudicia”.

Dragomir poate. Cu rigoare avocăţească, risipeşte confuziile preventiv, înainte ca acestea să apară. Nu este doar autoproclamatul “tată al şmecherilor”, ci şi mama vitregă a dicţionarului. “Eu cred că Gigi Becali nu va fi condamnat. Acei bani erau pentru premiere. Băi, fraţilor, prea ne jucăm cu cuvîntul «mită»!”, spunea fostul şef al LPF în 2012.

Cînd a fost chemat la DNA, în dosarul dezafilierii Craiovei, Dragomir a mai făcut o distincţie: “Bă, nebunule, pune mîna şi învaţă… Pune, bă, mîna şi citeşte ce înseamnă învinuit şi ce înseamnă inculpat…”.

Dragomir ştie. Se cramponează de cuvinte ca un cenzor de la “Scînteia”. Foarte eficient acest artificiu retoric, din arsenalul gîndirii magice. Dacă nu spunem lucrurilor pe nume, înseamnă că lucrurile nu există. Nu spui “şpagă”, spui “comision”, nu mai spui “spălare de bani”, spui “inginerie”. Despre condamnaţii din Dosarul Transferurilor, nu spui că sînt “infractori”, spui că sînt “oameni competenţi”. Nu spui că au devalizat cluburile, spui că “au adus în ţară bani din care cluburile au trăit ani buni”.

Uneori, declaraţiile lui Dragomir lăsau impresia că oamenii de fotbal vorbesc altă limbă decît româna, un fel de esperanto de butic, un dialect de provincie autonomă şi ostilă. De unde şi numeroasele blocaje de comunicare. Cînd suporterii au lansat, acum doi ani, o campanie de proteste împotriva şefilor de la Ligă şi Federaţie, Dragomir a avut următoarea obiecţie: “Dacă voiau să ne dea jos, trebuiau să spună ««Să fie chimbaţi!»», nu ««Jos»»!”.

De-a lungul anilor, fostul lider al LPF a manipulat masa vocabularului pînă a obţinut efectul de scenă dorit. Nu l-a tras nimeni la răspundere pentru delir de interpretare. Acum se află în postura de a executa aceleaşi acrobaţii semantice în faţa judecătorilor şi procurorilor: “Puneţi, bă, mîna şi citiţi… 3 milioane de euro nu înseamnă 3 milioane de euro. Băi, fraţilor, prea ne jucăm cu banii!”.

Cam aşa ceva. În rest, nu-i mare filosofie. Dragomir trebuie doar să-i convingă pe oamenii legii să rescrie Codul Penal, după formula “asta are, asta n-are, asta e cîştigătoare”.

Iar ne-au luat-o înainte!

Capra vecinului loveşte din nou: premierul Ungariei şi-a tras stadion de lux în oraşul natal

Vestea că premierul Ungariei, Viktor Orban, a comandat un stadion de 17 milioane de euro în oraşul lui natal ne umple de neprecupeţită invidie. Ne-au întrecut vecinii maghiari şi la capitolul investiţii vesele pe bani publici! Sala de sport de la Cornu, care a costat 4 milioane de euro, păleşte modest în faţa concurenţei.

Reporterii de la “New York Times” s-au minunat de manierele est-europene de a arunca banii statului pe infrastructuri faraonice. Nu au găsit, pînă la închiderea ediţiei şi probabil nici după, o explicaţie logică pentru ca Felcsut, un oraş cu 1.800 de locuitori, să aibă nevoie de o arenă cu o capacitate de 4.000 de locuri. Doar dacă veneau cu 50 de ani în urmă, ar fi înţeles încotro bate o asemenea extravaganţă.

Încă din 2010, premierul Orban a promis modernizarea stadioanelor. Şi-a făcut o profesiune de credinţă din “a uni prin fotbal” o ţară dezbinată de criză. Statul maghiar a cheltuit 44 de milioane de euro pentru renovarea stadionului “Albert Florian” din Budapesta, apoi 38 de milioane de euro pentru stadionul din Debrecen. La fel ca Bucureştiul, capitala Ungariei candidează şi ea la găzduirea meciurilor de la Euro 2020. Prin urmare, pe locul vechiului “Ferenc Puskas” va apărea un nou stadion, de 65.000 de locuri, în valoare de 114 milioane de euro. La preţul ăsta zgîrcit, putem sta liniştiţi! Sigur nu va fi la fel de grandios ca Arena Naţională, care a costat dublu!

Vecinii noştri aplică, aşadar un plan de revigorare al infrastructurii sportive. Ei cu fotbalul, noi cu sălile de sport. Dar stadionul fîşneţ din Felcsut se încadrează în alt plan, un plan inspirat de viziunile altei epoci, despre care ne tot amăgim că a apus şi n-a lăsat urme în ADN-ul colectiv. Mai devreme sau mai tîrziu, vechea nomenclatură scoate capul de sub copertina democratică. Şi apar derapajele pe bani publici, cultul personalităţii, megalomania de partid şi de stat. Reportajul din “New York Times” menţionează, pentru culoare locală, porecla oraşului natal al premierului: “Orbanistan”. Amuzantă şi nu prea, pentru cei care au mai trecut o dată prin asta. Numai americanii, care se înfiinţează întotdeauna prea tîrziu la locul faptei, se miră cum se mira Moromete de găinile carnivore din C.A.P.-uri.

Tocmai ne resemnasem că vecinii maghiari au un stil sănătos, raţional de a investi în sport. Stilul acela, care ridică patinoare la preţuri corecte şi care a plasat Ungaria în top 10 la medalii, la JO de la Londra. Tocmai ne bătea gîndul să-i imităm, cînd s-a aprins beculeţul roşu, de 17 milioane de euro. Trebuie să fim de două ori atenţi cînd îi auzim pe guvernanţi prevestind “unirea ţării prin fotbal” sau umflarea muşchilor naţionali prin sport la oraşe şi sate.

E greu de demontat un astfel de slogan. Sînt greu de controlat fondurile care curg, în numele binelul impersonal, spre buzunare personale. Sună prea bine, ca să fie şi echilibrat. Orban le-a promis compatrioţilor săi un viitor mai bun pentru copiii lor, dar nu s-a putut abţine să nu le toace banii şi pentru propriile lui mofturi. “Orice copil visează să aibă casa gard în gard cu Disneyland. Orban a reuşit!”, l-a ironizat un lider al opoziţiei, citat de “New York Times”. A reuşit. Noi, care avem cîte un premier în fiecare judeţ, ce mai aşteptăm? Ce are capra vecinului şi n-are a noastră? Canini?