Cupa UEFA ↓

Am fost si noi in centrul lumii

Acest articol a fost scris impreuna cu cititorii si va fi publicat in editia tiparita a Gazetei Sporturilor de miine, 11 mai.

Asadar, sintem in stare: oaspetii iberici n-au plecat cu roci suvenir din  ruinele Centrului Vechi, n-a cazut stadionul pe noi, n-a sarit gazonul si nici arbitrul n-a suspendat meciul, din cauza unui OZN care gasise pista ocupata la Otopeni. Organizarea romaneasca ne-a surprins chiar si pe noi, romanii. Ne-a surprins placut. N-a fost totul perfect, bisnitarii de bilete si-au vazut nestingheriti de business, s-a exagerat cu spalatul strazilor si nu s-a schimbat nimic in materie de stat la coada la suc si apa in pauza meciului. Dar, tinind cont de precedentele experimente cu public, de data asta, chiar ne-a iesit. Putem comenta mai multe pe seama jocului, a eroului Falcao sau a lacrimilor lui Muniain, nu pe seama versurilor imnului sau al gafelor din sistemul de securitate. 

Pe linga spectacolul din teren, cu care spaniolii probabil sint obisnuiti, spre deosebire de noi, nu strica sa invatam un pic din mindria bascilor, din indirjirea lor de a creste fotbalisti dupa chipul si asemanarea lor. Pentru trupa de pusti a lui Bielsa, faptul ca a ajuns in finala reprezinta o victorie in sine. Au cistigat cei mai buni, dar de pierdut, n-a pierdut nimeni. O lectie frumoasa ne-au oferit si cei de la Atletico. Intii, echipa, prin stilul de joc spectaculos, deschis, barbatesc.  Apoi fanii madrileni, care au fost parte integranta din show: de la coregrafie, cintece, scandari la comportamentul civilizat, exemplar pe un stadion. Nici suporterii lui Bilbao n-au fost mai prejos, sa nu uitam ca si-au aplaudat favoritii cind erau condusi cu 0-3. Spre astfel de meciuri trebuie sa tindem, cu astfel de atmosfera in tribune si astfel de profesionisti in iarba.

Au existat si Jimmy Jump (mai degraba, un fel de kamikaze olteni), ca la orice astfel de eveniment, s-au auzit si scandarile impotriva unui anumit brutar, dar parca sunau mai melodios, mai optimist in lumina sarbatorii de pe Arena Nationala. Am cheltuit o avere pe stadion, o avere pe gazon (a treia oara a fost cu noroc!), plus sumele aditionale necesare unei astfel de finale.  Efort uman, efort material, tragem linie si ne intrebam: a meritat?

Un reporter de la ”The Guardian” s-a dus la Atena la opt ani de la Olimpiada din 2004 si a pus aceasta intrebare. Cu ce s-au ales grecii dintr-un mare eveniment sportiv? Liderii lor n-au stiut sa exploateze succesul, fabuloasele constructii olimpice zac in paragina, intretinerea lor costa prea scump, cheltuielile extravagante pentru JO au grabit intrarea tarii in criza. Da, dar spune un atenian: “Pentru o clipa am fost si noi in centrul lumii. Oamenii au aflat ca existam”.  Asta e si scopul, nu?

Putem spune si noi la fel, dupa finala EL. Pentru citeva zile, in Bucuresti s-a trait mai bine. Fotbalul a fost altul. Moralul oamenilor a fost altul. Increderea romanilor in ei sa speram ca va fi alta. Ideea e ca orasul functional, primitor si respirabil sa nu dispara ca un miraj. Iar noi sa ne intoarcem la oile noastre ca si cum nimic nu s-ar fi intimplat.

Au contribuit: Maria, spellbound, Sergiu, BB, dan, COSMIN, florentin, blaq jesus, Adi Mugioiu, bluered_sky, Dragos, sevilla, firma catering, cor, victor L, Nicolae Petre Mihai, adrivali, manu

Nevoile Primăriei, apoi nevoile primare

Un primar vrea teren de fotbal pe deal. Iar dealul n-are nimic împotrivă

Finiş este numele unei comune din Bihor, devenită faimoasă în jurnalele de ştiri după ce primarul a decis construirea unui teren de fotbal în pantă. În jur de 150.000 de euro costă proiectul şi panta e chiar pantă! Tribunele vor fi în deal, iar la poalele lor se va afla terenul, într-o rînă.

În spirit de fair-play, porţile se înclină simetric spre şoseaua din apropiere. Dacă o poartă era în vale şi una în deal, treceam drept favoriţi în returul cu Bosnia.

De ce a insistat primarul să aibă un t

eren de fotbal într-o comună fără canalizare şi, notează “Gândul.info”, fără electricitate într-unul din sate? Pentru că Primăria are echipă de fotbal, Cetate Finiş, care evoluează în divizia judeţeană. De ce are o comună echipă de fotbal înainte de a avea fose septice în gospodării şi apă curentă în şcoli? Maslow însuşi, psihologul american care a conceput “piramida” nevoilor umane, n-ar putea să explice. În comuna Finiş, “piramida” asta are la bază nevoile Primăriei, nu nevoile primare (aer, apă, hrană etc)!

saltcuantic.jpg

Nevoia Primăriei de a construi un teren în pantă intră în aceeaşi categorie cu nevoia altor edili de a cocoţa patinoare cu gheaţă de plastic pe vîrful dealului sau de a planta săli de sport în sate fără şcoli. E un tipar, desigur. Un blestemat de tipar. Maslow i-ar zice “pattern”, popular i se spune “prostie” sau “nesimţire”. Sau ambele.

“Pînă acum, am jucat în altă parte, în fiecare duminică am închiriat un teren de fotbal!”, spune primarul Finişului, Ioan Man. Adaugă că, la un teren în pantă, tribunele sînt mai uşor de construit. Tactica însă va fi mai greu de compus în plan înclinat. Antrenorii vor trebui să ţină cont de cosinus de alfa, constanta gravitaţională şi coeficientul de frecare. Asta, dacă Primăria nu contestă cumva legea gravitaţiei la Curtea Constituţională.

Cei 3.693 de locuitori ai comunei “nu sînt foarte î

ncîntaţi”, au constatat reporterii Antenei 3. Drumurile au rămas “nereperate” după inundaţii. Nu au farmacie, beau apă de la izvor, din fîntîni (din cele cu apă potabilă) sau cişmele, aproape la fel ca la 1291, anul primei atestări istorice. Singura diferenţă e că acum au televiziune prin cablu şi un teren de fotbal în pantă. Îşi trimit copiii la grădiniţe şi şcoli cu grupul sanitar în curte, fără calculatoare, fără internet, fără telefon fix.

Copiii reprezintă un sfert din populaţia comunei. Nu ei au votat, ei sînt cei care cresc într-un loc unde Pălărierul şi Iepurele de Martie beau ceaiul la Primărie, iar Regina de Cupă stă la oficială şi veghează de sus, peste fotbalişti şi flamingi.

Finiş. Pînă şi numele! E prea tragicomic să fie adevărat: dealul caraghios, cu dreptunghiul de var şi porţile care stau să fugă. O Golgotă la scară românească.

Lucrările la teren au început în 2010, au fost întrerupte, reluate şi, conform graficului, vor fi terminate în 2012. Cînd veţi citi cronica primului meci pe un teren în pantă, să înclinaţi un pic ziarul sau ecranul computerului. În ce parte doriţi.