O ţeapă. Pentru că-şi permit

Farmecul paralelismului: Primăria S1 a descoperit că n-o costă nimic să se laude că susţine sportul. Aşa că a tăiat finanţarea

„Noi ne permitem”, a explicat primarul Sectorului 1, acum câteva zile, decizia de a-i premia pe sportivii medaliaţi la Universiada de vară. Ce-şi mai permite edilul acestei oaze cunoscute drept Micul Saint-Germain-des-Prés din Micul Paris? Să construiască „o sală de sport ultramodernă” la Colegiul Multimedia şi să finanţeze un centru olimpic de tineret pentru handbal.

Abramovici de la 1
„În afară de Primăria Capitalei, noi, cei de la Sectorul 1, suntem singurii care pot investi în sport şi iată că o facem”, a insistat Dan Tudorache, la premierea sportivilor universitari. Investiţie se numea, în cazul respectiv, să dea 10.000 de euro în total, pentru 11 medalii.

Pentru Academia Rapid, Primăria de la 1 promisese ceva mai mult: 320.000 de euro. „Bani sunt, avem planuri frumoase, singura problemă e timpul”, declara Dan Tudorache, în noiembrie.

La şedinţa de săptămâna aceasta, Consiliul Local a decis că nu mai sunt nici bani. Aşa cum anunţa un consilier din opoziţie, au fost tăiate fondurile pentru canalizare, alimentare cu apă, şcoli, spitale, sport şi rambursările de credite. Banii au fost redistribuiţi la CET Griviţa. Ţine şi fotbalul de cald, dar nu ca păcura.

Iluzia cea mare
E drept, prin august, edilul polisportiv îşi nuanţase voinţa politică, precizând că Primăria va investi doar în baza sportivă a Rapidului. Şi că bugetul Academiei va fi susţinut de sponsori sau binefăcători privaţi. Acum nu mai investeşte nici în infrastructură. Fireşte, asta nu afectează discursul oficial despre „planurile frumoase”. Declaraţiile aleşilor locali nu au nevoie de un astfel de suport incomod cum e realitatea.

În domeniul sportului, la fel ca orice altă primărie, Primăria de la 1 îşi „permite” să cultive speranţe false şi atât. Dan Tudorache îşi „permite” să se laude că e „rapidist de mic” şi să-i acuze de ignoranţă pe consilierii sceptici cu privire la proiectele sale microbiste: „Eu sunt optimist, vin din ce în ce mai mulţi oameni la stadion”.
Optimismul ăsta se baza pe ordonanţa celor 5 la sută pentru sport. Procentul a rămas valabil. Problema e că, pe lângă el, au apărut cei 95 la sută, cheltuieli cu salariile mărite din primării.

A promis? Ce-a promis? Când a promis?
Treaba autorităţilor locale nu e să finanţeze sportul profesionist, chiar dacă şi-ar permite asta fără a lua din banii pentru investiţiile strict necesare. „Planurile frumoase” ale lui Tudorache nu aveau legătură cu fişa postului, ci cu propaganda.

Iar edilul a întins exerciţiul de imagine până a plesnit coarda sensibilă a bugetului. Şi-a bătut joc de alegătorii care l-au votat pentru că le-a promis parcări, nu cupa şi campionatul. Şi-a bătut joc şi de alegătorii care au luat în serios „ideea cu preluarea Rapidului”.

Era greu să nu crezi, să nu te agăţi şi de penumbra de la capătul tunelului. Greu, dacă nu imposibil era pentru suporterii giuleşteni să accepte că echipa lor a dispărut. Speculând emoţia colectivă, în primăvară, se formase coadă la ghişeul cu salvarea Rapidului. Şi Primăria Capitalei, şi Primăria Voluntari cochetau cu rolul de providenţă vişinie.

Păcăleala anului
În iulie, Tudorache a furat startul şi a înfiinţat o comisie, care să negocieze cu „entităţile” rapidiste. În toamnă, dădea asigurări că va recupera şi brandul, la un preţ modic. Asigurările au dispărut aşa cum au şi apărut: fix din pix. E ceea ce George Copos a practicat şi a definit drept „fascinaţia puterii”. Sau, pe scurt, cinism.

Primarul de la Sectorul 1 a vorbit şi va tot vorbi despre proiecte paralele cu programul din campanie. Ce nu spune e cât costă himerele. Pentru că nu estimează. Primarii din România n-au reflexe de finanţişti, ci de finanţatori. Şi oricum, cu estimare sau fără, Dan Tudorache n-avea nevoie decât de poza de salvator al Rapidului. Impresia contează. Ăsta e farmecul vieţii de politician.

Ce urmează? Dan Tudorache se va înfăşura în fularu-i de suporter şi, cu obidă de oligarh exilat, va da vina pe cineva. Pe iarnă, care nu e membru de partid, sau pe Opoziţie, care pune, prin simpla ei existenţă, diverse beţişoare în roţile trenuleţelor electorale.