Un caz de „Nea Majestate”

Spre deosebire de turci, FRF n-a stat la discuţii cu Lucescu. Asta, după ce a aflat că "Il Luce" e o poreclă şi că e antrenor român, nu italian

În aproape trei decenii, de la Revoluţie încoace, Mircea Lucescu a transformat într-o operă de artă dramatică refuzul de a prelua postul de la naţionala României. Sunt refuzuri elegante, care lasă o uşiţă tandru întredeschisă spre un nou rateu diplomatic al fotbalului băştinaş. Invocă de fiecare dată alt motiv şi niciodată banii. La drept vorbind, 4 milioane de euro pe an, cât a avut Il Luce la Zenit, nu e un preţ inaccesibil pentru FRF-ul de azi. E fondul de salarii.

Ghinionul din 1986
În noiembrie 2015, Lucescu a explicat că pe banca „tricolorilor” trebuie să stea „alţii mai tineri, care se pregătesc pentru aşa ceva”. Cât despre el, vrea să rămână „în istoria fotbalului românesc ca un om care a fost dat afară după o victorie cu 4-0”. Demiterea din 1986, după succesul cu Austria, a dat tonul cutelor între sprâncenele statuii sale de profet dizgraţiat.

Mircea Lucescu, fireşte, are şi alte contribuţii în fotbalul nostru, în afara acestei poze supărate. Dar, dacă s-ar întoarce la locul nedreptăţii, ar trebui, vorba lui, „s-o ia de la capăt”, cel mai probabil până la acelaşi deznodământ fatalmente ingrat. Aşa că a respins propunerile venite de la FRF şi în regimul Mircea Sandu, şi în mandatul lui Burleanu. Pe lângă atâţi selecţioneri care nu se dau duşi, naţionala avea nevoie şi de o excepţie: un antrenor care nu se dă venit.

Oferta „Ia-ne, nene!”
Când antrena la Doneţk, Lucescu răspundea, de obicei, că nu vrea să-l supere pe Ahmetov. Altfel, ar fi venit „şi gratis, datorez multe fotbalului românesc”. Acum, după ce a acceptat să antreneze Turcia, a motivat că FRF n-a insistat. Asta a dezvăluit fostul său colaborator Constantin Anghelache, la DigiSport. Un şef din FRF l-ar fi sunat pe antrenor şi l-ar fi întrebat: „Nea Mircea, aţi fi interesat de naţionala României?”. Pe când turcii „au venit cu tot alaiul la Bucureşti”, iar negocierile au durat şase ore. Semnarea contractului n-a luat mai mult de cinci minute, dar a urmat tocmeala obligatorie pentru nişte covoare de Antalya.

„Dacă acum vrea să mă aducă cineva la naţională, trebuie să vorbească serios cu mine, nu la telefon”, i-ar fi mărturisit Lucescu lui Anghelache. Ignoră că oficialilor din FRF le-au trebuit mai mult de şase ore să se caţere până la şireturile lui, să tragă de ele şi, cu ultima fărâmă de heirup, să fluture pe bombeuri drapelul revoluţionar al lui „Nea”. Libertate, egalitate, Nea Majestate. „Mister” e doar cu familiarii din aristocraţia Casei Fotbalului.

Aria de acoperire cu alibiuri
Nu e clar dacă federalii i-au făcut o propunere. Mai degrabă pare că au vrut să-şi satisfacă o curiozitate intelectuală. Să afle dacă el e interesat de post. Dacă spunea „da”, tot degeaba. Oficialii FRF nu mai aveau minute, după ce sunaseră, în cadrul aceluiaşi sondaj de opinie, toţi antrenorii străini din cartea de telefon.

Lucescu îşi continuă, aşadar, exilul prin zonele-problemă ale lumii democratice. La mijloc nu mai e demult salariul cu şase zerouri, ci adrenalina. Să se ocupe de paşnica reprezentativă a României, care mai bine nu se califică decât să bată pe cineva, nu garanta mari fiori. Doar iritările cunoscute.

Din când în când, şefii FRF vor reveni cu întrebarea lor pasiv-agresivă, să arate că sunt de gaşcă şi cu incomozii oameni de fotbal, „Iată, noi am încercat, el e refractar”. Telefoanele la „nea Mircea” sunt un fel de spălat ritualic pe mâini, înainte de căpătuirea naţionalei cu alt salvator guvernabil.

Totuşi, Împăratul, cum îl alintă turcii la victorii, nu se poate plânge că e singura ţintă a seriozităţii federale. Aşa în doi peri de PR, „oferta” primită de el a fost aproape concretă. Pe Boloni nici nu l-au sunat, a sunat el. Iar pe „Rege” l-au chemat doar la cafea. Bine că Hagi n-a acceptat, fără a găsi un subiect comun de conversaţie. Să nu treacă drept nepoliticos sau chiar „misogin recunoscut”, pomenind întruna de fotbal.