„Naţionala” cu picioare scurte

1-3 cu Polonia era un moment potrivit pentru ca "tricolorii", selecţionerul, federalii să înceapă să spună adevărul, nu poezia

„Naţionala” României, versiunea Varşovia, e o dovadă ambulantă că fotbalul poate fi păcălit şi în grup, nu doar individual. Chiar în grupuri mari, dacă-i socotim pe excursioniştii la urnele FRF.

Ai noştri, ca brânza
Fotbalul de azi e lesne de tras pe sfoară. S-a globalizat, are nevoie de picioare de lucru în cantităţi industriale. Nu mai selectează, colectează. Aşa se explică de ce „tricolorii” care au intrat pe teren cu Polonia nu-s şomeri. Lucrează cu ora, cu minutul, pe meridianele fenomenului.

„Trebuia să venim să jucăm fotbal”, a recunoscut debutantul Benzar, după înfrângerea cu 1-3. „Citeam un articol de acum zece ani, când o victorie cu 1-0 cu Polonia era un dezastru. Acum am ajuns aici”, a spus fundaşul, la TV Dolce Sport. Cum am ajuns? Perseverând în minciună, falsuri şi trucaje. Boala fotbalului nostru e una morală.

Toată lumea păcăleşte pe toată lumea, toată lumea „lucrează” pe toată lumea, în timp ce simulează meseria. „N-am fost curajoşi”, a comentat Săpunaru. N-au fost. Altfel, s-ar fi întrebat ce caută ei în echipamentul ăla? Ce caută în sportul ăsta? Şi ar fi dat un răspuns sincer: bani mulţi câştigaţi repede. Ăsta e curaj. Nu să ataci în numele iluziei optice.

Cariera „tricolorilor” de azi, dacă se poate numi aşa, e un şir de învârteli ale impresarilor şi de revelaţii după meci. Dacă erau oneşti, alegeau o profesie la care se pricep, care i-ar fi scutit şi de teatru, şi de huiduielile din sală. Au ales scurtătura şi scuza îndrăzneaţă. Chipciu a dat vina pe selecţioner: „Ne-am apărat cu 100 de inşi”. Probabil tot Daum e de vină că „100 de inşi” au contat cât un zid de brânză când se plimbau polonezii prin zonă.

Daum, un scouter neînţeles
Nu-i poţi reproşa lui Daum tactica. Sau materialul clientului. Sau că a acceptat postul. Cine ar refuza să fie plătit cu sute de mii de euro doar ca să afişeze un aer preocupat? Totuşi, la „naţională”, urgenţa nu era un teoretician care să epuizeze, în paralel cu şansele de calificare, şi combinările de „n” jucători români luaţi câte 11. Era şi este nevoie de un constructor de echipe, de un arhitect de generaţii.

De la instalare, Daum a jucat Pokemon Go, sub pretextul scoutingului. Şi s-a lamentat că-i neînţeles, inclusiv de fotbalişti, inclusiv după meciul cu Polonia. Cu ani în urmă, reputaţia de original până la extravaganţă şi palmaresul din Bundesliga l-au adus până în pragul Mannschaft. Apoi a fost prins nu atât cu cocaina, cât cu minciuna. La nemţi, caracterul e probă eliminatorie. Or avea ei motivele lor.

Partidul Casa Fotbalului
În culisele fotbalului nostru, desfăşurate prin stenograme, moralitatea trece drept handicap. „Potenţialul de coardă”, vorba fostului şef al LPF, rămâne atuul suprem. Regimul de farse şi muniţii verbale de la FRF nu face decât să ducă mai departe demonstraţia începută de Mircea Sandu. Şi anume, că o organizaţie de tip „cooperativă” se poate dispensa, fără pagubă şi regrete, de fotbal.

FRF pretinde că e federaţie sportivă, dar funcţionează ca un sediu de partid, în care se negustoresc uleiul, mălaiul şi privilegiile. Avem un fotbal prea sărac, în toate privinţele, pentru a nu fi condus de oameni cinstiţi. De oameni dispuşi să muncească pentru fotbal, nu invers.

Acum, singurul aspect care strânge vizibil şi audibil rândurile federalilor e lupta pentru putere. Renaşterea „naţionalei” n-are decât să aştepte în linişte. Răzvan Burleanu se concentrează. Vrea să arate că şi cultul personalităţii poate fi păcălit.

Concurenţa, care stă în joc de glezne şi vocalize pe margine, flutură drept ascendent moral „legătura cu fotbalul” românesc. Cu mediul ăsta pestriţ la principii, care cultivă camuflajul în locul răspunderii şi în care se adaptează cei ce jură că nu toarnă, nu că nu fură.

Fără piedica decenţei, parada promisiunilor şi acuzaţiilor la scenă deschisă poate continua la nesfârşit. Fotbalul, nu.