Academia Tipărescu

După modelul lui Nae Caţavencu, FRF şi-a făcut o “societate enciclopedică-cooperativă” prin care să vândă tot tirajul de diplome de antrenor

Deşi loială sensului figurat, FRF a făcut o excepţie şi a interpretat expresia „a avea şcoală” la propriu. Şi-a făcut adică o şcoală, care să fie a ei: Şcoala Federală de Antrenori. Sigur, şcoală poate însemna orice, iar în accepţia Federaţiei, sensul se restrânge mult, până la ghişeul „cioclopedic” unde se eliberează licenţe Pro.

Partea grea este să te înscrii, adică să prinzi loc la coadă. Admiterea se face pe bază de dosare cu ochi frumoşi şi CV-uri cu nasul lung după cum aţi citit în Gazeta. Pe lângă dosar, uneori trebuie să vii cu avocatul. Apoi gata. Plăteşti taxele şi ai scăpat de grijile academice. Nu pică nimeni la SFA. Suspansul şi standardele există doar înainte de a intra.

„Răcnetul Licenţei”, ediţia de seară
Preşedintele şcolii, Dan Apolzan, vorbeşte despre o cerere mare pe piaţă. De aceea, „s-a suplimentat lista admişilor pentru licenţa A”, „am cerut să se facă două licenţe pe an”. Prea puţin, ţinând cont de valoarea şcolii. Ar putea „face licenţe” în fiecare zi, între orele 8-12, apoi de la 14:00-18:00, respectând pauza de prânz, pentru digerarea informaţiilor. Singurul lucru care-i reţine pe federali e lipsa unei imprimante suficient de performante, cum au cei de la Academia Caţavencu, să tipărească diplomele în timp util.
Conform planului tarifar de studii, în câteva luni poţi parcurge zburdând treptele care despart un antrenor de Liga a 3-a de un antrenor de Liga Campionilor. Totul e să faci rost de bibliografie, destul de stufoasă: cam 5.000 de euro, in-folio. Dar există o regulă, criteriul „să ajungă la toată lumea”, care te obligă să aştepţi doi ani pe margine, până ai dreptul să avansezi.

Ei centrează, ei se acreditează
„Echipele se desființează, dar mulți vor să se facă antrenori”, se miră metodistul Apolzan. Vor, nu vor, sunt obligaţi să aibă chitanţa de la şcoala FRF pentru a putea sta pe bancă. De aceea, a existat un caz Rădoi. De aceea, va exista un caz Opriţa, dacă Juventus Colentina promovează.

Există o lege care reglementează statutul antrenorului, nr. 343 / 2011. Nu pomeneşte acest act normativ nimic despre licenţa Pro. Categoria supremă este aceea de „antrenor maestru”. Iar singura instituţie abilitată să organizeze examene de „promovare a antrenorilor la un nivel superior” este Centrul Naţional de Formare şi Perfecţionare a Antrenorilor, instituţie publică, subordonată MTS.

Deşi fruntaşă în producţia de diplome la hectar, şcoala condusă de Apolzan funcţionează pe baza unei recomandări a UEFA, datând din 2004. Atâta acreditare academică are. Practic, e un magazin care vine licenţe aşa cum alţii vând asigurări, indulgenţe sau pătlăgele. O benzinărie care eliberează permise auto. MTS se minunează de vreo 15 ani că FRF umblă cu amfiteatrul vopsit. Dar din indignare în uitare, cu timpul, Ministerul a lăsat precupeţii în pace.

FRF, fabrică de firfirici
Fiind vorba doar de sănătatea lui 4-4-2, nu de chirurgi absolvenţi de Xerox, autorităţile nu se simt datoare să intervină. Totuşi, nu încercaţi aşa ceva acasă. Încercaţi la Guvern, la Parlament, că acolo e dever bun la falsul intelectual şi la fals în general. Când somează inclusiv cluburile din Liga a 2-a să angajeze, sezonul viitor, absolvenţi din pepiniera federală, FRF intră în contradicţie cu legile statului român. Una e să iei bani pentru un document care contează doar în competiţiile UEFA. Alta e să declari acel document obligatoriu pentru o anumită categorie profesională, pe teritoriul României.

Aşa, FRF poate foarte bine să-şi deschidă o tarabă cu doctorate, grădiniţe şi creşe obligatorii de antrenori, baruri şi terase de antrenori, case de pariuri pentru perfecţionarea antrenorilor. Un firfiric în plus nu strică, mai ales când ai procese pe rol. Dar să sperăm că se va opri aici. Nu va deschide şi o şcoală de spectatori. Să vadă meciul şi să-l comenteze numai microbiştii autorizaţi de FRF. Exclus jurnaliştii.