Cloşca şi punctele de aur
Să avem grijă ce ne dorim! O victorie cu Danemarca ar împinge naţionala noastră mai aproape de Siberia
Ratarea calificării la Mondialul din 2018 n-ar fi nici pe departe un dezastru. Nici măcar nu putem să-i spunem ratare, ci evitare a unui risc istoric. Ştim bine ce se întâmplă când trimitem ceva în Rusia. Ne putem lua gândul c-o să-l primim înapoi. Rusia nu e ca Franţa, vatra eficienţei revoluţionare, să ne returneze trupele, cu tot cu General, imediat după faza grupelor.
Dacă „tricolorii” se poticnesc cu Danemarca, ar trebui să ne întristăm moderat. Cloşca şi puii noştri îi pot avea, dar Gânditorul german şi notiţele de la Tărtăria, ba. Mai bine să stea ai noştri acasă, după sobă, decât s-o ia cătinel pe urma tezaurului.
Nu ne permitem să rămânem fără naţionala de fotbal. E ca şi cum am rămâne fără politicieni. Nu s-ar mai vedea deloc, ar umbla ca vampirii, fără imagine în oglindă. Ar trebui să ţină, contra cost diplomatic, cu naţionala vecinului. Sau, în măsura posibilităţilor financiare, să stea în galerie, dar fără să comită valuri naţionaliste, la meciurile Braziliei.
Calificarea, în coadă de furculiţă
În plus, pe lângă grijile cotidiene, se cuvine să ne frământăm şi pentru chestiuni imuabile. Aici intervine „naţionala”. De ce nu joacă Alibec? De ce joacă Alibec? Ce-l demoralizează pe portarul danezilor: petarda, torţa sau comparaţiile cu Hamlet, operă scrisă de un englez? Cum mută Daum răspunderea, de data asta? Şi aşa mai departe.
Să ţinem „naţionala” acasă, să nu ne hazardăm şi să batem Danemarca. Sigur, meciul are importanţa lui pe hârtie. Dar rezultatul, oricare ar fi, nu va schimba mare lucru. Daum va fi selecţioner în continuare. Abia după primii zece ani, putem să-i percepem şi să-i dezbatem stilul şi randamentul. Ţineţi cont că şi monsiu Şarlă a avut nevoie de un anumit timp să-l înveţe pe Guliţă cum se spune „furculiţă”.
Între două prime de mers la birou, conducerea FRF ne va aminti că trebuie răbdare. Până apar noile generaţii din serele federale. Sau măcar până le trece mahmureala. Burleanu va apărea la TVR, într-o emisiune-maraton, cu burtieră-maraton. Dar asta nu ne va revolta cine ştie ce. Un omagiu, printre altele. Nu ne-am mira nici dacă meciul ar fi comentat în nord-coreeană. Câtă vreme nu fac şi teste nucleare în Dorobanţi, nu e cazul să ne mustre conştiinţa că dăm bani la buget.
Naţionala misterilor misterioşi
Nimic decisiv, aşadar, legat de meciul de la Cluj. Dacă descoperim un jucător căruia merită să-i reţinem numele, să considerăm norocoşi. Un joc viu, decenţă în tribune şi vreme frumoasă, mai mult de-atât nici contracandidaţii lui Burleanu nu pot cere.
Adversarul? Aproape nu contează. E invariabil redutabil. Trecute sunt vremurile când îl studiam, îl întorceam pe toate părţile, ca pe maşinuţe, să vedem de ce i se învârt roţile. Acum nu ştim, nici dacă punem lupa, cum arată „naţionala” noastră. Partea dezarmantă e că, până în momentul declicului, în care un jucător se accidentează sau înscrie un gol de generic în liga secundă, nici selecţionerul nu pare să ştie mai multe decât noi. Are acelaşi aer nelămurit de la instalare.
Partea interesantă e că „naţionala” de la Cluj nu va semăna cu „naţionala” intermitentă de la Bucureşti, din meciul cu Polonia. E şi ăsta un mod de a fideliza publicul. Să-l dezorientezi de fiecare dată. Să-i scoţi din cap bănuiala că înţelege ceva din fotbal. Oricum, treaba spectatorului e să aplaude, la atât se pricepe, la asta să se rezume.
Hai, România! Dacă nu azi, atunci peste un deceniu, peste două decenii măreţe. Reformele cer timp. Şi specialişti. E un detaliu pe care-l ignoră alcătuirea actuală de la vârful fotbalului nostru. Oricât ai lăsa impostura la clocit soluţii, nu va produce altceva decât impostură, în toate formele ei, manageriale, sportive, morale.
Nu întâmplător seamănă întru demagogie şi agresivitate clasa fotbalistică şi clasa politică de la noi. Ambele sunt compuse preponderent din cei care nu şi-au dorit deloc meseria.