E ţara mea
Ai grijă cum vorbeşti de ea, Liviu Dragnea
Simţindu-se norocos azi, Liviu Dragnea a ieşit din sediul instanţei supreme cu următorul decret: “România e patria denunţurilor şi ascultărilor”. Până aici.
Râdem, glumim, dezbatem, ne enervăm, dar toate au o limită. Şi tocmai a fost atinsă. Nu era destul un Tăriceanu care acuză disconfortul pe care i-l produce România. Când zăngăne cătuşele prea tare, când e presiunea prea mare. Cam ca atunci când parchează coloana lui oficială în intersecţie.
Acum vine şi Liviu Dragnea cu plângerile lui complet dezinteresate, „la cald”. Calitatea de condamnat penal nu e o circumstanţă atenuantă. Nici calitatea de urmărit penal. Nici calitatea de şef al partidului aflat la guvernare. Nu ai nicio scuză când, în public, de la microfonul televiziunior, te-apuci să scuipi pe România.
Nu-ţi convine ţara? Ia microbuzul tău şi du-te! Nu te reţine nimeni. Dar, dacă stai, nu da în ea. N-o defăima, n-o insulta. Că e ţara mea. Şi va trebui să ne socotim.
Ţara mea. Nu încap intepretări aici. Nu e pământul nimănui, nu e bătaia de joc a tuturor majoritarilor. E a mea. Asta înseamnă ceva, de vreme ce am stabilit măcar atât: că proprietatea nu e un moft.
Ţara mea. Poţi s-o dărâmi din picioare, n-ai decât. Au mai făcut-o şi alţii. Poţi să-i schimbi legile, n-ai decât, au mai încercat şi alţii. Legea morală rămâne.
Dar iată ce nu poţi schimba: e ţara mea. Nu are nimeni atâta putere.
E ţara mea. Nu mai e niciuna ca ea.