Şi-au luat Revoluţia înapoi
Fanii şi jucătorii ASU Poli Timişoara şi-au făcut iar datoria faţă de eroii din '89
„Pe 17 Decembrie ne vedem, ca de obicei, în stradă”. Asta au transmis fanii lui ASU Poli Timişoara anul trecut. Asta au transmis şi anul ăsta. De zece ani merg la Marşul Eroilor. Cu torţe şi bannere, cu flori, cu steaguri, cu un traseu de trei kilometri.
De ce pe 17 Decembrie, scris de organizatori cu majusculă de doliu? Pentru că „a fost una dintre cele mai sângeroase zile ale Revoluţiei de la Timişoara. A fost momentul în care s-a tras în manifestanţi”, a explicat un lider al galeriei ASU Poli, în presa locală. Anul acesta, au venit în jur de 300 de oameni. Şi fotbaliştii alb-violeţi s-au aflat printre ei. Fotbalul are şi alte dimensiuni decât prezentul continuu.
Suporterii polişti vorbesc despre datorie: „E datoria noastră faţă de cei căzuţi la Revoluţie să fim prezenţi în fiecare an, indiferent de vreme, indiferent câţi suntem”. Foarte rar se aude în fotbalul nostru imperativul moral, rostit atât de răspicat. Să mergi la stadion din datorie, nu din plăcere sau din obişnuinţă, să ieşi în stradă din datorie, nu împins de emoţie.
Galeria lui ASU Poli are conştiinţă. Înainte de a fi un grup de microbişti, e un grup de cetăţeni, uniţi de valori care trec dincolo de gazon. Au mai fost ultraşi care s-au implicat în viaţa cetăţii. Au participat la deszăpeziri, la campanii caritabile. La mitinguri politice, şi-au pus la bătaie experienţa în comunicarea cu scutierii.
Cine uită n-are dreptul să se plângă
Galeria lui ASU Poli se implică sistematic. E o voce în comunitate. Întâi le-a arătat timişorenilor cum să-şi ia echipa înapoi. La Marşul Eroilor, anual, le arată cum să-şi ia Revoluţia înapoi. Pornind de la aceste exemple practice, concetăţenilor nu le rămâne decât să-şi ia oraşul şi apoi ţara cu totul înapoi. „Cine uită e complice”, strigă suporterii polişti.
Unde sunt acum fanii clişeului „Aşa ţară, aşa fotbal?”. Să constate excepţia. Ţara pare să uite încet, cu ajutorul discret al liderilor ei, de ce e liberă şi cu ce preţ. Dintre toate moştenirile de care se plâng conducătorii României postdecembriste, Revoluţia, cu martirii ei, e moştenirea cea mai grea.
Au trecut 27 de ani, gata, s-a prescris datoria! Viii cu viii! Dosarul Revoluţiei s-a învechit, prin urmare, ca să parafrazăm un reales în Parlament, nu mai merită efortul să-l scuturi de naftalină. „Păcat, păcat de sângele vărsat!”.
Memorialul politrucurilor
Anul ăsta, aleşii Timişoarei au organizat o păruială comemorativă. Au transformat proiectul unui Muzeu al Revoluţiei într-un război politic . Banii, în jur de 3 milioane de euro, vin de la Ministerul Culturii. Că doar nu de la bugetul local microbist. Cearta primar-consilieri, cu parfum de „prinţipuri” şi acuzaţii de „criptocomunism”, e semn că muzeul mai are de aşteptat.
La urma urmei, nu e o mare urgenţă. Istoria lui decembrie 1989 încă n-a fost scrisă. Dar aşa au conducătorii noştri obiceiul, să trântească repede o manea de marmură, un monument. La procesele din justiţie, nu prea poţi tăia panglica. Primarul Timişoarei defilează acum ca promotor al împăierii Revoluţiei. În restul anului, a mărşăluit prin sediul Primăriei cu alt scop: să simuleze mulţimea de suporteri ai ACS Timişoara.
Marşul galeriei lui ASU Poli e un monument în mişcare. Nu e un marş împotriva cuiva sau a ceva, nu e un protest contra falsurilor şi imposturilor de tot felul. Nu are o listă de cereri supărate. E un ritual, un automatism, „o plimbare” în timp, înapoi la reperele care nu expiră odată cu mandatele.
Înapoi la azi, în Timişoara. „Eroii nu mor niciodată”, adevărul nu moare niciodată. Fie că e adevărul unei echipe de fotbal, al unui oraş sau al unei naţiuni, nu dispare, „indiferent câţi suntem”, „indiferent de vreme”, de vremuri. Doar aşteaptă să fie aflat, scos la lumină şi asumat.