Nu se mai fabrică
Daniel Prodan a mai plecat o dată. Întâi a plecat cu generaţia lui şi cu fotbalul, în exil
Nu se mai fabrică jucători ca Daniel Prodan. Iată încă o dimensiune a pierderii. Nu se mai fabrică nici antrenori care să descopere şi să crească astfel de jucători. Cumva, după Generaţia de Aur, fotbalul nostru a încetat să-i mai producă, şi pe unii, şi pe alţii. S-a reprofilat în uzină de nechemaţi şi veleitarişti.
A scos pe bandă rulantă politicieni, afacerişti, teoreticieni ai banului mărunt sau gros, artişti ai tupeului subţire sau betonat.
Dar fotbalişti care să plângă după meciuri, nu înainte, n-au apărut decât rar. Şi s-au retras timpuriu. Nu se mai fabrică ghete care să se agaţe de fotbalist. Ghetele din zilele noastre nu ştiu cum să sară mai repede în cui. Aşa-s făcute. Model de serie.
Didi din alt veac
Nu se mai fabrică nici veri ca-n ‘94, dacă e să fim nostalgici cu totul. Nu s-a smucit din rost doar fotbalul pe care-l ţinea pe umeri Didi Prodan, lumea s-a schimbat. Alte valori se macină la moară, în alt ritm. Vârsta de 44 de ani a celui dispărut nu spune totul. Între generaţia de azi şi cea de ieri distanţa se măsoară în ani-lumină. În raport cu actualii „tricolori”, Prodan era centenar, cel puţin. Venea din cu totul alt veac.
Nu-şi găsea locul. Nici nu era un opozant, ce nonsens! Generaţia de Aur nu se află în opoziţie. În opoziţie la ce? La Argentina? Generaţia de Aur nu se află niciunde în fotbalul românesc. N-a fost asimilată decât de paradă. N-a avut niciun moment putere de decizie în structurile federale. Genul ăsta de putere îl deţine, prin tradiţia organizaţiei, numai un singur ins.
Prodan avea dreptate să fie furios. Avea ceva de dat mai departe. Dar cui? Unde? Când? Fotbalul a fost golit de fotbal şi umplut cu implementări. Acum colegii din Generaţia de Aur s-au strâns în jurul lui. Ca nişte sateliţi fără orbită, înneguraţi şi inoportuni. Au venit şi foşti jucători din alte generaţii, şi tineri jucători. Pentru puţin timp, lumea şi-a regăsit centrul.
Patosul
„Te întrebi dacă nu suferim prea mult în fotbalul ăsta, nu punem prea mult patos?”, a comentat Ioan Andone. Cantitatea de patos din fotbalul nostru rămâne constantă, doar că unii nu pun deloc, iar ceilalţi compensează, înnebunind întru. Nu există cale de mijloc, adică puţin patos. Patos cu ţârâita.
Ei, bine, patos ca al lui Prodan nu se mai fabrică, din motive de echilibru, pentru ca universul să nu dea pe dinafară. Cu patosul ăsta n-a ştiut ce să facă fotbalul nostru, nu i-a găsit utilitate, nu l-a înţeles, deci l-a mototolit şi l-a extrădat în vitrină. Într-o vreme, membrilor Generaţiei de Aur li se reproşa că n-au experienţă în funcţii, de aceea. Nu ştiu să se exprime aşa şi pe dincolo. Calificarea de inorog nu dădea bine la CV. Şi-aşa a devenit Generaţia de Aur o generaţie tolerată la vârful fotbalului nostru. Acum s-a terminat şi cu asta. Toleranţa are şi ea limitele ei, bugetul ei.
Prodan a dispărut, în timp ce ne miram că „tricolorii” nu mai ştiu să moară de gât cu nimeni. Cine să-i înveţe? Federaţia de Aur? Tot ce-a fost bun în vara lui ’94 s-a risipit pe drum şi abia de curând a început să se regrupeze. E un „Acum ori niciodată!”, care pluteşte în aerul vălurit de doliu. Fotbalul nostru trebuie să se reaşeze în jurul fotbalului. Altfel continuă deriva.
Ambulanţa
Şi de data asta, s-au iscat umbre în jurul ambulanţei. Se formează comisie, se anchetează, până la aceeaşi concluzie împăciuitoare. Că e omeneşte explicabil să dai vina pe cineva. De aceea sistemul nu se supără. Nu acţionează victimele în judecată.
Tabloul plecării lui Prodan are şi ramă. Pe lângă fotbalul nostru care se stinge cu gloriile aproape, mai avem şi o ţară în care „mor oamenii cu zile”, cum exclama un antrenor, departe de priveghiul care înghite cuvintele în sec. „Cu zile” e un fel de-a spune, de vreme ce nu avem cheia numărătorii. Dar putem spune că suntem o ţară în care nu se mai fabrică liber arbitru. Sau se fabrică, dar nu te mai poţi baza pe el.