Cuminţenia celulelor
Cu prejudiciul în Dosarul Transferurilor, statul român lua opera lui Brâncuşi la pachet cu statuia Justiţiei
În august, statul român mai avea de recuperat în jur de 6 milioane de euro, din prejudiciul de 13 milioane de euro stabilit în Dosarul Transferurilor. După pronunţarea verdictului, în martie 2014, a ieşit la iveală, ca de obicei, luciul de sărăcie din conturile vinovaţilor. Justiţia face ea ce face şi condamnă numai cazuri sociale, numai cetăţeni care n-au după ce bea apă la TV. Rar să nimerească pe vreunul mai înstărit, care să achite paguba şi altfel decât adăugând plusvaloare mediului academic.
După gratii au mai rămas Cristi Borcea şi Victor Becali, care a făcut deja cerere de eliberare condiţionată. El a plătit ceva, scrie Digi24, nu tot, dar a dat înapoi în jur de 1 milion de euro. Pe când fratele lui, Giovanni Becali, n-a achitat niciun firfiric din cele 5 milioane de euro datoraţi. Şi totuşi a fost eliberat, la jumătatea lui septembrie. Executase o treime din pedeapsa de şase ani şi două luni.
Fiscul paşilor pierduţi
Deocamdată, statului nu-i rămâne decât să dea anunţ la mica publicitate de obiecte pierdute, despre banii de la fostul impresar. Sau să caute o soluţie pentru a-i lua înapoi. O soluţie mai practică decât persuadarea soacrelor, verilor de-al treilea şi altor rude îmbogăţite peste noapte. De pildă, să studieze confiscarea de la terţi. E prevăzută în noul Cod Penal, cel după care au fost condamnaţi cei opt care au fraudat fotbalul.
Tot noul Cod Penal prevede şi eliberarea condiţionată doar după achitarea integrală a prejudiciului.
La doi ani de la verdict, ANAF n-a descoperit niciun instrument legal prin care să înfăptuiască dreptate şi sub aspect strict materialist, nu materialist-ştiinţific, cu bonusuri pentru beletristică. Dacă Fiscul n-a descoperit nicio „portiţă”, înseamnă că nu există. Înseamnă că parlamentarii, şi ei, nişte sărmani, întreţinuţi de nepoţi, au făcut iar zid pentru orice eventualitate.
Neputinţa autorităţilor în faţa averilor penale schimbă sensul moralei de la sfârşitul acestui dosar mamut. Cine fură azi un bou mâine înapoiază un ou, dar numai dacă nu e prevăzător.
Cât alţii într-o mie de ani
Un român cu salariu mediu munceşte 500 de ani pentru 5 milioane de euro. Giovanni Becali a demonstrat că e nevoie de doi ani şi jumătate de „comportament ireproşabil”. Prejudiciul din Dosarul Transferurilor acoperea cu brio preţul Cuminţeniei Pământului. Cu ce mai strângeam din alte dosare de corupţie, poate luam şi-un sclav mai prizărit de-al lui Michelangelo. Odată şi-odată, tot trebuia să înlocuim peştele de pe televizor cu ceva mai solid. Să ne bucurăm şi de alte binefaceri ale civilizaţiei, pe lângă apa caldă.
Greşelile cetăţeanului se plătesc
E drept, parte din suma datorată în Dosarul Transferurilor trebuia să ajungă la cluburi. Până sosesc – de pildă, Rapidul i-a cerut în instanţă, plătesc tot contribuabilii. Bani pentru stadioane, bani şterşi din dreptul ANAF, în voga insolvenţelor, bani spălaţi prin contul primăriilor, bani pe bilete şi abonamente de cablu TV. La sfârşit, tot cetăţeanul achită nota şi în fotbalul profesionist. Undeva, trebuie să fi greşit şi el, n-o fi chiar cetăţean model, uşă de biserică. O fi păcătuit el cu ceva împotriva statului, de se răzbună, trimiţându-i toate facturile.
A greşit când a ţinut cu o echipă. Tot ce-a strigat în tribune s-a întors împotriva lui. A greşit când a cerut dreptate. S-a ales cu o sfidare în plus şi nişte cheltuieli de judecată. A greşit când s-a grăbit să-l transfere pe Brâncuşi din străinătate, arzând etapele. Întâi trebuia să încheie socotelile cu operele aflate deja în vestiar. Să le evalueze, să le valorifice. Făcea şi o economie la buget. Nu trebuia decât să-i ia pe cei opt condamnaţi din boxă şi să-i mute pe piedestal, în hol la BNR. Să-i expună sub titlul „Cuminţenia buzunarelor”, instalaţie cu inginerie, şi să taie bilet pentru vizitatori.