Scandal la opera lui Negoiţă

La Dinamo, se joacă tot "Investiţia de trei parale", în ciuda fluierăturilor din sală

Coregrafiile nu vin niciodată singure. La Dinamo, trebuie să împartă scena şi cu o droaie de culise, din care răzbat replici mai mult sau mai puţin memorabile. La trei luni după ce a plecat de la club, Rednic încă se ceartă cu o parte a suporterilor. „Trădare!”, au strigat fanii. „Mi-am riscat viaţa pentru club!”, le-a răspuns antrenorul, adăugând că a amânat să se trateze, pentru a sta pe banca alb-roşilor. Dacă ar cânta şi unii, şi alţii, ar fi ca la operă, „Othello din Ştefan cel Mare”.

Maurul, adică galeria, susţine că şi-a făcut datoria. Rednic comentează că Maurul trebuie să vină la stadion şi când nu e derby. Andone, care nu agită pumnalul declaraţiilor, e bănuit că a pactizat cu şefii clubului. De ce nu sare la gâtul Desdemonei din lojă? Pentru că îl sufocă alte griji, „nu mă tem de Steaua, mă tem de echipa mea, că poate nu reacţionează cum vreau eu”. O teamă firească pentru un tehnician care a preluat intriga de unde a lăsat-o Rednic.

Supermarketul Viselor
Patronul Negoiţă a luat o binemeritată pauză de la retorică. O face pe statuia, în fundal. „S-a înconjurat de sclavi”, îl critică oamenii liberi din tribune. Asta nu e neapărat o veste proastă, înseamnă că-l tentează modelul corporatist. Nu într-atât încât să facă investiţii masive şi să proiecteze ambiţios pe termen lung. L-o fi interesat doar partea cu plantaţia de resurse umane.

Suporterii vor măreţie, luptă, devotament, sacrificiu şi alte ingrediente dramatice. Imun la poezie, Negoiţă îi dă înainte cu proza. Şi-a atins limitele ca şef de club, a stabilizat business-ul şi cam atât. Din tarabă a impresarilor, Dinamo a progresat la stadiul de supermarket, „totul la 1 leu”. La instalare, şi Rednic, şi Andone au primit ca temă autofinanţarea.

„Noi, la Dinamo, nu dăm bani. Noi suntem Dinamo şi eventual să vină jucătorii cu bani de acasă”, l-a ironizat Rednic pe majoritarul din Groapă. Clubul are un department de scouting, ceea ce e bine, dotat cu un detector de solduri, ceea ce e mai puţin bine. Dar nu-i poţi reproşa lui Negoiţă că nu-şi dă silinţa. Face şi el ce poate, ce se pricepe. Dacă i-ai da Teatrul Viselor pe mână, l-ar transforma în mall şi l-ar tracta la Glina.

Modelul Negoiţă, bidimensional
În primăvara lui 2014, Negoiţă i-a acuzat pe foştii acţionari că au jefuit clubul, într-un „deceniu criminal”. Pe atunci, el era cel care folosea recuzita melodramei. A abandonat, între timp, decorurile înflăcărate, a stors batista şi a pus-o pe baionetă. N-a jefuit clubul, dar nici nu i-a restituit ceea ce-i aparţinea de drept: profilul de elită. L-a băgat în insolvenţă, l-a scos din insolvenţă, mai curat, mai spălat de datorii, dar şi de mize. L-a tratat ca pe o societate comercială oarecare. E tot un fel de jaf, dar desfăşurat cu încetinitorul. Să deposedezi o echipă de înălţime.

„Mai bine să se spună că nu se vrea performanţă la Dinamo”, a afirmat Rednic, în interviul de pe site-ul Gazetei. Nu se va spune aşa ceva, pentru că şi SRL-urile au demagogia lor, una tuşesc pe scenă, alta şuşotesc în casa de marcat. Una transmit publicului, lupta la titlu, cupe europene etc, etc, alta trece în caiet Corul Robilor administrativi.

În ciuda ciorovăielii intermitente, există un sâmbure de tragic la mijloc. Un bob ireductibil al discordiei. Marea neînţelegere de aici vine: Negoiţă a intrat în proprietatea unor acţiuni, nu şi în proprietatea orgoliului unei echipe cu tradiţie. Orgoliul ăsta nu se tranzacţionează. Sigur, poţi să tragi cortina peste el şi să stingi lumina.  Dar nu să-l pui pe raft.

În preajma lui „Trădare!”, trebuie să se audă şi „Răzbunare!”. Răzbunare? „Nu pot să mă răzbun acum pe Negoiţă, ar însemna să-i fac rău clubului”, a spus Rednic. Rămâne pe data viitoare.