Medalia extraterestră

Sportivii paralimpici au şi început să câştige medalii la Rio. Din grijă faţă de stat, să nu-l pună în situaţia jenantă de a dezvălui cât a cheltuit cu ei

„Fiind nevăzător, trebuie apreciat că a bătut orice barieră, nu doar că a luat o medalie”. Îndemnul vine de la Florin Bercean, unul dintre cei mai buni antrenori de judo din lume. Bronzul luat de clujeanul Alex Bologa la Jocurile Paralimpice de la Rio nu e, fireşte, doar o medalie. Bronz e un fel de-a spune, o convenţie. Medalia asta e o bucată de metal extraterestru zvârlit din stele, zdrang!, în praful românesc. Trebuie s-o privim o dată. Şi încă o dată, în locul şi de pe locul celui care ne-a adus-o.

Premiaţi cu dublarea barierelor
Sportivilor costumaţi „de la ajutoare” de COSR le-a fost greu să ajungă până la Rio. Odată ajunşi, au constatat că uneltele şi metodele din sportul românesc de performanţă sunt din epoca pietrei, nu a metalelor. Programele „Gheaţă şi somn”, „Meldonium şi corn”, „Bătaie şi Cromagnon” şi-au dat încă o dată, la cererea publicului, obştescul faliment.

Cei 12 sportivi paralimpici care ne reprezintă la Rio s-au confruntat cu aceleaşi greutăţi ca sportivii olimpici, plus altele. Multe. Dublate, triplate. Din toate părţile. De cum ies din casă, încep „să bată orice barieră”, vorba domnului Bercean. Să privim medalia lui Alex Bologa, apoi să privim în jur. Să numărăm trotuarele adaptate pentru scaunul cu rotile, lifturile adaptate, autobuzele, locurile din stadioane, semafoarele cu semnal audio, clădirile care au şi rampă, nu doar scări. Medalia asta cere mai mult de la noi decât dublarea premierii. Cere ceea ce e omeneşte.

N-a venit nimeni la microfon să ne explice, pe şleau, cât a investit statul român în pregătirea lui Alex Bologa. Nici n-o să vină, din cel puţin două motive. Primul: pentru statul român e o mare şi contorsionată filosofie să plătească indemnizaţii de creşterea copiilor. Încă nu ştie „cum anume vom aborda prezenţa la şcoală a copiilor diagnosticaţi cu autism”, conform ministrului educaţiei. Un lung şir de miniştri n-a avut nicio revelaţie, timp de 27 de ani. Peste alţi 27 de ani, un alt ministru se va întreba cum abordăm prezenţa acestor copii în sălile de sport.

Statul versus o mână de oameni
Al doilea motiv pentru care nu veţi auzi cât a plătit statul român pentru sportivii paralimpici este că a plătit foarte puţin. Ar trebui să fie un stat foarte lăudăros, să strige că a alocat 200.000 de euro anul acesta pentru Comitetul Paralimpic. Cam 15.000 de euro pentru fiecare dintre cele 14 ramuri sportive din CNPR.

În ciuda banilor puţini, Comitetul condus de scoţianca Sally Wood-Lamont este printre puţinele instituţii din sportul românesc unde nu se vorbeşte despre declin, scădere, criză. Numărul calificărilor la Jocurile Paralimpice a crescut de la o ediţie la alta: la Londra, 5, la Rio, 12. Au apărut şi medaliile. În 2012, au fost aurul şi argintul lui Eduard Novak.

Acum, Alex Bologa a adus bronzul. Produsul unor oameni, nu al vreunui sistem. Oameni cu nume şi chip, nu din ăia acoperiţi cu hârtii, cu scuze sau cu stări pe Facebook. Primii au fost antrenorii Gianina Andreica şi Florin Bercean. Odată descoperit, un asemenea talent n-ar fi trecut Oceanul dacă nu l-ar fi prins într-o structură Sally Wood, din clanul Lamont, o bibliotecară din cealaltă margine a Europei. Povestea ei aţi citit-o şi în paginile Gazetei.

Sportul paralimpic din România are, la bază, generozitatea scoţiană. Asta, ca să ne facem o idee despre dimensiunile zgârceniei statului român. La acest capitol, că, în alte privinţe, e mână largă, în pungă de Rockefeller. Iar dacă şefii sportului şi olimpismului au nevoie de un model de succes, s-o întrebe pe doamna Wood-Lamont!

Ceea ce au reuşit ea şi colaboratorii ei, să înalţe un zeppelin într-o ţară care n-a descoperit încă roata căruciorului, spune ceva şi despre destinul sportului nostru. Nu atât dezinteresul autorităţilor, birocraţia sau sărăcia l-au dus de râpă, ci oamenii. Oamenii nepotriviţi pe scaunele dinainte potrivite.