L-au întârziat la infinit
Dacă justiţia se trezea mai devreme, iar legendele deschideau ochii, Rapid nu avea soarta unui tren românesc, care ajunge întâi la fier vechi, apoi în gară
„Vai de capul lor!”, a exclamat Mircea Lucescu. Al rapidiştilor, adică. La 71 de ani, dintre care aproape 20 petrecuţi în ligile altora, antrenorul lui Zenit îşi permite detaşarea de fotbalul românesc. E ca Ţiriac când consiliază coatele rupte din sportul de acasă.
Lucescu a comentat situaţia clubului giuleştean şi în iunie, cu „un sentiment de tristeţe”. A repetat că George Copos „a avut un mare merit în reconstrucţia Rapidului”. Nimic despre „meritele” din Dosarul Transferurilor.
Episoade întunecate, precum nocturna stinsă din Giuleşti, la meciul cu PSG, par idilice în comparaţie cu Liga a 5-a. Anecdote de pe şantierul reconstrucţiei. Dar opera de frânare a lui Copos abia acum se vede pe deplin.
Confiscat de politic
Figură a rezistenţei într-un campionat controlat de secretarii de partid, trenul vişiniu a fost amenajat şi folosit de Copos ca vehicul electoral. Tocmai pentru că Giuleştiul fotbalistic e ceea ce este, „e istoria unei naţiuni, a unei categorii de oameni acolo”, cum observă Lucescu.
Dacă înainte de ’89, Rapid a fost persecutat de putere, după ’89, a fost confiscat de putere. Şi apoi abandonat, într-un final tărăgănat, la groapa comună a privatizărilor sălbatice. Acesta a fost planul lui Copos pentru Rapid. Nu diferă cu nimic de planul celor care au preluat alte echipe cu tradiţie, Steaua şi Dinamo, de exemplu.
Cât despre talentul pe care echipa îl dăruia fotbalului românesc, acesta a fost vândut la bucată. Istoria unei naţiuni. E şi Rapid parte dintr-un antrenament colectiv pe durere. Lăsaţi-ne să ne pregătim pentru statul de drept!
Dreptatea amânată cu anii
După declararea falimentului, LPF şi FRF au tras de timp două luni, până să se pronunţe asupra evidenţei. O întârziere infimă, faţă de anii pierduţi de Rapidul postdecembrist. Copos a fost condamnat penal pentru că a furat bani de la propriul club.
O altă etapă a „reconstrucţiei”, fireşte. A fost condamnat la opt ani de la începerea anchetei în Dosarul Transferurilor. Nu poţi să nu te întrebi cum ar fi fost dacă justiţia îl oprea mai repede din meşterit prin conturile echipei. Sau dacă justiţia o oprea mai repede pe fosta judecătoare Geanina Terceanu din amânat procesul de peste 30 de ori, în primă instanţă. Sau dacă fostul patron al Rapidului nu-şi uita buletinul sau avocatul acasă, când se ducea la tribunal.
Fascinaţia nostalgiei
Când s-a dat verdictul definitiv, Mircea Lucescu a comentat că „era de-ajuns să le dea o amendă foarte, foarte mare”. Şi că, fiind femei, „judecătoarele habar n-au ce e fotbalul”. Au dictat pedepse mari „pentru prestigiu profesional”.
Pe lângă justiţia care a avut somn greu, de Frumoasă adormită cu târnăcopul minerilor, nici legendele n-au sunat deşteptarea pe stadioane. În loc să apere identitatea fotbalului, au pus umărul şi prestigiul profesional la legitimarea conducătorilor lui vremelnici. Mircea Lucescu nu e singurul nostalgic. Sabău regretă, şi el, că „la Rapid nu mai avem un patron care să construiască o echipă puternică”.
De fapt, Rapidul l-a construit pe Copos, l-a scos din plutonul îmbogăţiţilor de tranziţie şi i-a dat anvergura de Top 300 tovarăşi de drum. Lucescu şi Sabău pot la fel de bine să regrete Cooperativa, care n-a distrus fotbalul românesc, dimpotrivă, l-a făcut mai puternic.
Dincolo de nostalgii şi de amnezii, momentul e simbolic. Iese din scenă o echipă care umple tribunele, revine ACS Poli, care umple canapelele din faţa televizorului, cum se laudă edilul Timişoarei. Din afacere a politicii de la centru, fotbalul s-a restrâns la dimensiunea de întreprindere a politicii locale. Singura tradiţie imaginabilă va fi cea a mandatelor de primar.