Mîndri că sîntem chinezi!
Fetele de la tenis de masă i-au desenat Mioriţei o frumoasă pereche de ochi oblici
Cînd toţi ochii erau aţintiţi la poarta închisorii, acolo unde, în nerecunoştinţă de cauză, se pare că ne depozităm, în ultima vreme, valorile, Elizabeta Samara cîştiga finala europeană la tenis de masă. „Europeană” e un fel convenţional de a spune. Românca a învins-o, în ultimul act, pe olandeza Li Jie. A cucerit, adică, şi o parte din Asia naturalizată, care a ajuns să domine acest sport pe bătrînul, stîngaciul continent.
Alături de Georgina Pota, din Ungaria, Samara luptase şi în finala la dublu, pierdută în faţa perechii turco-spaniole Melek Hu – Yanfei Shen. Cine n-are chinezi să-şi cumpere! E sportul lor naţional, e ca şahul pentru sovietici, materie obligatorie, se învaţă încă de la creşă. La noi, nu e cazul. Federaţia Română de Tenis de Masă nu e cine ştie ce for iluminist, care se sustrage inerţiei generale. E condusă de un fost jucător, intrat în politică şi ales consilier judeţean. Nu există o evidenţă a sportivilor legitimaţi, deşi numărul acestora e de ordinul sutelor, nu al sutelor de mii, ca în Beijing
Bugetul federaţiei, porţia anuală de la MTS, se roteşte în jurul sumei de 300.000 de euro. Spre comparaţie, „România Liberă” nota că, la nivel european, tenisul de masă din Germania primeşte 10 milioane de euro, cel italian – 6 milioane de euro, iar cel francez – 8 milioane de euro. Ehei, cîţi imigranţi chinezi am găzdui de banii ăştia! Asta, dacă am avea nevoie de talente de import. Dar n-avem. Tocmai asta e ciudăţenia. Nu se potriveşte cu imaginea noastră. Nu ştiam despre noi că am avea proprietăţi chineze. Sîntem artişti, poeţi, speculanţi de geniu, uneori providenţiali, într-un cuvînt, sîntem greieri „latino”. Dar furnicuţe – nu, mersi, niciodată!
La 26 de ani, Samara a cucerit primul ei aur la simplu. Era deja multiplă campioană europeană la dublu şi la dublu mixt. Pentru ultimul titlu, din 2011, Federaţia i-a asigurat doar cheltuielile de concurs şi cîte trei mese la restaurant, pe zi, cu o săptămînă înaintea competiţiei. La aşa sprijin generos, bine că n-au pus-o să coase şi nişte genţi Prada!
În finala pe echipe de la Ekaterinburg, româncele, Samara, Daniela Dodean şi Bernadette Szocs, au pierdut la diferenţă de două puncte în faţa nemţoaicelor Han Ying, Shan Xiaona şi Petrissa Solja. Mai degrabă, componenţa etnică decît bugetul cu şase zerouri a decis lupta. Arădeanca Dodean, care anul acesta a născut şi s-a operat la genunchi, a jucat aproape de la începutul competiţiei cu dureri la spate. „Am strîns din dinţi, cu un ultim efort…”, cum a povestit ea, în presa locală. Cu efort? Medalii din sportul acesta am mai avut şi-o să mai avem, ne-am obişnuit cu ele, vorba unui oficial al federaţiei, „agonizează bugetele, nu tenisul de masă”. Nu ne-am obişnuit cu ceea ce se află în spatele lor, par medalii obţinute atît de uşor, de ieftin, din nimic, din hobby, în joacă. Fără infrastructură, fără strategii „macro”, fără staruri prefabricate. Prima care-a felicitat-o pe Samara a fost Otilia Bădescu. Şi cam atît. Valorile, între ele. Ceilalţi ochi se scurgeau spre poarta închisorii, încununată cu lauri. C-aşa-i în lumea noastră cu repere la două capete.
Fetele de la tenis de masă ne-au adus încă o dovadă că putem fi chinezi. Chiar mai tari decît chinezii! Ei pictează rămurele de prun pe boabe de orez. Noi pictăm frescele de la Voroneţ pe boabe de orez, apoi facem din ele pilaful cel de toate zilele. Dacă am schimba această reţetă savuroasă, dar tradiţonală, am putea fi şi norvegieni în sporturile de iarnă, şi kenyeni în atletism, şi cubanezi în box, şi finlandezi în fotbal. Orice! Aşa, sîntem doar români în nataţie: dăm din mîini şi din picioare în ciorba tuturor posibilităţilor.