June 2010 ↓

Piti contra cronometru

Acest articol a fost scris impreuna cu cititorii si va fi publicat in editia tiparita a Gazetei Sporturilor de miine, 1 iulie. Va multumesc!

Iata articolul in forma finala:

Alt antrenor, alta politica de transferuri, alt pact cu galeria, alt stil de antrenamente, toate astea promit ca vom vedea o alta Steaua in noul sezon. Cea mai rentabila achizitie pare sa fie, pina acum, Piturca. Indiscutabil! Discutabila e viteza cu care s-a renuntat la unii dintre fotbalisti, la Zapata, la Petre Marin, de exemplu. Noul tehnician vrea sa-si impuna viziunea, pina la punct si virgula. Nu mizeaza pe vedete, ci pe grup. Nici unul dintre nou-venitii in Ghencea nu uimeste prin CV sau prin pret. Dar Piturca lasa sa se inteleaga ca fiecare reprezinta alegerea lui, atent studiata. A adus jucatori tineri, ca Radut si Gardos, jucatori cu experienta, ca Dorel Stoica, jucatori inalti si jucatori dreptaci, judecind dupa “11″-le folosit in amicalul cu cipriotii. Inca nu s-a conturat clar noul chip al Stelei, deocamdata e sigur doar ca nu seamana cu cel vechi.

Si nici Piturca nu mai seamana perfect cu Piturca selectionerul, alergic la scandari. Acum promite ca se duce in galerie, daca vor aparea critici de la oficiala. Cumva, bravind, exagerind, tacind, facind si iar tacind, a izbutit sa obtina ragaz de liniste si de incredere de la suporteri. Si asta conteaza cit un transfer de la Real Madrid sau de la Barca. 

Conteaza si faptul ca schimbarile din lot sau din stratul de ozon de deasupra stadionului sint luate de un singur om. Asta asigura o minima coerenta, astfel incit un vid managerial sa nu fie inlocuit cu un haos experimental. Piturca pare sa stie ce vrea, cu alineat si de la capat. Ii place riscul, dar ii place si sa construiasca echipe. Ramine de vazut cum functioneaza ca factotum - antrenor, manager, scouter, negociator-sef cu Ministerul si PR-ist de ocazie cu tribunele. Ca infrastructura si organizare, Steaua e inca departe de modelul cluburilor occidentale. Deocamdata, tinde spre normalitatea echipelor din Liga 1.  Zbuciumul ultimelor sezoane, instabilitatea ca metoda de management si mediocritatea ca masura la tricou au lasat urme de bocanc pe emblema. Chiar propulsata de orgoliul cu reactie al lui Piturca, Steaua nu-si poate reveni peste noapte. Cel mult, poate sta pe propriile picioare la startul campionatului. Ca sa alerge din nou in cursa spre Liga Campionilor, are nevoie de rabdare in cantitati industriale, si din partea conducerii, si din partea fanilor. Marfa asta de import, extrem de rara si de subevaluata in fotbalul nostru, trebuie trecuta prima pe lista de cumparaturi a lui Piturca.

Deocamdata, comparata cu situatia din finalul sezonului, Steaua pare la inceput de basm. Dar, ca in orice basm care se respecta, toti stiu, de la Peter Pan la Tanase si Abrudan, ca pe undeva, prin preajma, se plimba un crocodil care a inghitit un cronometru.

Au contribuit: Maria, SEVILA86, alyn_teka, CoXCo, Ardelean Adrian, geo, Mircea, raul, Daniel Pelicanovschi, koll, rateuriincarburator, allyen2006, Crish, Cyril Makanaki, johnny_183, emil, Zdranganel, milan6, DD, the special none, adrian_237, Doctorul, demonxxus, Cornel, Ovidiu, Coco, bogdan, stresu, Sibelius, akkiller, hore, visaninho

Ce nu e-n regulă cu Jabulani

Jabulani e o minge atît de autonomă încît ar putea conta, după public, drept al 13-lea jucător cu ghinion. Iar antrenorii ar trebui să-i dea indicaţii separat, să nu dribleze aiurea, prin savană. Dar, printre atîtea defecte unanim recunoscute, are o mare calitate: e “lipită” termic. Asta înseamnă că nu mai e nevoie de muncă manuală la prins bucăţile care compun mingile tradiţionale de fotbal.

Asta înseamnă că pentru prima oară, la Mondial adulţii de pe teren nu mai şutează într-o minge făcută de copii. Industria de echipament sportiv, în special cea producătoare de mingi de fotbal, e recunoscută pentru faptul că foloseşte mînă de lucru ieftină şi foarte ieftină din Asia. În Pakistan a fost interzisă folosirea lucrătorilor sub 15 ani, dar în India şi Thailanda e absolut legal. FIFA e împotrivă, dar fenomenul îi scapă de sub control. Companiile au recunoscut “scăpări” în sistem. Într-o zi de muncă, un copil lipeşte două-trei mingi şi primeşte trei dolari. Lucrează acasă, 10-15 ore, şi seara livrează baloanele la poarta fabricii.

Jabulani nu mai are nevoie de îndemînarea mîinilor de copil din Meerat sau Sialkot, din Hong Kong sau Bangladesh ca să ia forma rotundă. E un balon modelat de maşini. N-are suflet, poate asta nu e-n regulă cu ea. Dar n-are nici pete pe conştiinţă. De aia şi pare atît de uşoară.

Copiii nu se vor duce la şcoală, nu vor bate mingea pe maidan, în timpul liber. Ar însemna să trăim în cea mai bună dintre lumi. Vor căuta altceva de muncă. De lucrat tot sînt nevoiţi să lucreze. Poate vor lipi tălpi de tenişi, poate vor coase baloane de rugby. Jabulani nu rezolvă problema sărăciei globale, dar nici nu profită de ea. Nu costă, adică, mai mult decît face.