March 2010 ↓

Turcu l-a numit “gunoi”, Dolha îl poate face infractor

Vasile Turcu este bun de judecată. Dacă Dolha depune plîngere pentru atingere adusă demnităţii persoanei, acţionarul pasiv de la Dinamo va trebui să se declare poet mizerabilist, autor de metafore gunoiere. Critica jucătorilor e una, ceea ce a spus el despre portarul dinamovist se încadrează la articolul 205 din Codul Penal, prin care se incriminează insulta.  

Mai devreme sau mai tîrziu, vom vedea şi asta: conducători de club chemaţi în instanţă pentru jigniri aduse fotbaliştilor. Pînă acum, n-au existat decît ameninţări. Cea mai recentă - la Jiul, unde patronul Şimota îşi acuză jucătorii de pariuri necurate. S-au văzut, de asemenea, jucători care să-şi dea clubul în judecată pentru restanţe salariale.
Dar încă nu a reacţionat nici unul la insultele lansate de la oficială. Poate le-au crezut îndreptăţite, poate doar s-au temut de represalii, poate n-au ştiut că “atingerea adusă onoarei sau reputaţiei unei persoane prin cuvinte, prin gesturi sau prin orice alte mijloace se pedepseşte cu amendă” (Codul Penal). Dar dacă şefii de cluburi se laudă că au încredere în justiţie, de ce n-ar avea şi fotbaliştii?

Dezminţirile jenante ale lui Turcu nu schimbă cu nimic situaţia. Măcar dacă ar fi prezentat scuze publice! Precedente în fotbalul mare sînt greu de găsit, pentru că managerii străini au altfel de texte. Vorbesc cam în genul lui Badea, dar mai des. Ca violenţă de discurs, Turcu şi compania se compară cu huliganii şi, pe alocuri, le şi dau clasă.
Pentru că l-a numit “maimuţă” pe un jucător marocan, un spectator francez a fost dat în judecată şi de Liga Profesionistă de Fotbal din Hexagon, şi de cele două cluburi. “Astfel de oameni n-au ce căuta pe stadioane!”, a explicat Frederic Thiriez, preşedintele LPF-ului de la ei.

Să ne imaginăm cum ar fi reacţionat Thiriez la comentariile lui Turcu. Să ne imaginăm apoi cum ar reacţiona LPF-ul de la noi şi cu cîtă invidie admirativă faţă de debitul verbal al acţionarului. Şi dacă LPF-ul s-a obişnuit cu rutina penală din campionat, poate ar fi cazul să-şi ridice capul din nisip sindicatul fotbaliştilor. Ştiaţi că există aşa ceva şi la noi? Cînd portarul Carlos a fost declarat vinovat de şefii Stelei pentru înfrîngerea cu Real Madrid, i-a luat apărarea sindicatul fotbaliştilor din Portugalia.

Dar Dolha nu e portughez, e român. Slabe şanse să se sesizeze vreo agrafă de birou. Singura care-l apără în faţa mai-marilor din fotbal e Constituţia. Care nu garantează un loc de muncă sau postul de titular, ci dreptul la demnitate, la onoare, care este un atribut înnăscut şi reprezintă “conştiinţa de a fi om printre ceilalţi oameni”. Pînă şi portarii care greşesc au dreptul ăsta. E timpul s-o afle şi cei ca Turcu.  

Prin reducerea fotbalului la absurd, steliştii au demonstrat posibilitatea lui zero barat

Matematicianul rus Grigori Perelman a demonstrat o teoremă veche de peste 100 de ani, pe baza căreia s-ar putea determina forma universului. Dacă n-ar fi refuzat premiul de un milion de dolari şi medalia Fields (echivalentul Nobelului în matematică), probabil descoperirea lui n-ar fi ajuns la cunoştinţa publicului. Dar refuzul lui a şocat. 

Nici o aluzie la faptul că steliştii sînt plătiţi pentru ce joacă. Doar la faptul că, de la o vreme, jocul Stelei nu mai reprezintă o ştire. Rezultatul nul de la Tg. Jiu, obţinut după un meci asemenea, nu mai surprinde pe nimeni. Singur Tătăruşanu, mai proaspăt în fenomen, s-a entuziasmat: “A fost un meci tare, de care pe care!”. Păcat că n-a părut aşa decît din poartă! Ca să vezi relativitate!

“Nu vreau să fiu expus ca un animal la grădina zoologică!”, şi-a explicat Perelman refuzul. Explicaţia n-a convins pe nimeni, mai ales pe jurnalişti, care l-au declarat nebun, terorist şi noul Rasputin, bazîndu-se probabil pe faptul că poartă barbă. Pînă la urmă, tot n-a scăpat de mediatizare. Nici o aluzie la cei care plătesc milioane pentru notorietate. Ironia e că atitudinea lor e considerată normală. Nu se mai miră nimeni de ce debitează, nu s-ar mira nimeni nici dac-ar demonstra că terenul e rotund şi mingea pătrată, ceea ce ar explica multe din jocul Stelei.

Dincolo de etichete, realitatea rămîne una singură. Perelman este un om important. Ceea ce defilează pe terenurile noastre de fotbal şi pe lîngă ele doar închiriază importanţă. În oricare dintre lumi, descoperirea şi refuzul rusului bărbos reprezintă o poveste bună. Cu atît mai bulversantă cu cît se întîmplă în aceeaşi lume în care Stoichiţă declară că “un punct nu înseamnă nimic”. Iar Cristi Tănase se scuză cu o stîngăcie delicioasă: “Nu credeam că Pandurii vor juca atît de bine!”. De la a înţelege forma universului la a nu înţelege de ce te afli pe teren, pe bancă sau în lojă distanţa se măsoară în ani-lumină.

Din cînd în cînd, nu strică să variem unghiul şi să comparăm universul lui Perelman cu minicosmosul “meciurilor tari, de care pe care”. Face bine la moral. Altfel, am putea crede că trăim într-o lume pe dos, cu un fotbal atît de abstractizat, încît îl pricep doar cei care-l joacă şi uneori nici ei.

Steaua a rămas în cursă şi, dacă ar lua titlul, nici unuia dintre roş-albaştri nu-i va da prin cap să-l refuze. “Nu am nevoie de nimic, am tot ce-mi trebuie!”, i-a anunţat Perelman pe cei cu milionul, de la Institutul Clay din Cambridge, Massachusetts. Trăieşte din pensia de 60 de dolari a mamei lui.