December 2009 ↓

…scena de scînduri de la Costineşti, pentru care MTS a plătit 75.000 de euro, din bani publici. Rareori ajunge lemnul de pin negeluit la o asemenea cotă de piaţă şi rareori au miniştrii asemenea gusturi simple, aproape din topor. 

…cătuşele de la mîinile lui Sorin Corpodean, de faţa uimită a lui Gheorghe Constantin, intrînd pe uşa DNA Piteşti şi trăgînd după el ultimul rest de credibilitate al arbitrajului românesc.

…demiterea lui Victor Piţurcă de la “naţională”, deşi, în timp, vom rămîne cu impresia că s-a petrecut cu un an înainte, imediat după Euro 2008. Şi, tot ca un capriciu al memoriei, pe fostul selecţioner nu-l vom vedea altfel decît cu o mînă pe pachetul de ţigări. Ciudat!

…jucătorii Unirii Urziceni, plimbîndu-se “în civil” cu metroul prin Bucureşti, înaintea meciurilor de “acasă” din Ligă. O să ne amintim costumul de mătase al lui Dan Petrescu, cuminţenia lui după victoriile cu Rangers şi Sevilla, de parcă făcuse o poznă mai mare decît el.

…venirea lui Răzvan Lucescu pe banca “naţionalei”, cu entuziasmul oricărui început, pe post de arme şi bagaje.

… Sorana Cîrstea, puştoaica radioasă pe zgura de la Roland Garros.

… Covaliu încurajîndu-şi băieţii pe planşă. O să ne amintim mai mult măştile, toate la fel, decît feţele campionilor mondiali la sabie Rareş Dumitrescu, Florin Zalomir, Cosmin Hânceanu şi Tiberiu Dolniceanu.

…gestul deja familiar al lui Bute ridicînd centura.

…săritura Drăgulescu, perfectă ca o ideogramă chinezească. Sau ăsta a fost un deja-vu?

…secunda de infern din meciul cu Spania. Nu ne vom aminti că “fetele au plîns toată noaptea în vestiar”. Şi atît. Nici Radu Voina, nici Amariei, nici Gîlcă, nici Maier, nici Lecuşanu, nici căpitanul Vărzaru n-au căutat scuze sau consolare după Mondialul din China. Primul Mondial fără doamna Huţupan-Dinu.

Ce nu ne vom aminti din 2009 ştim foarte bine, nu mai merită pomenit. Lista e lungă, iar spaţiul în pagină e limitat.

Se spune că Hizo îl “uita” pe lîngă autocar cînd pleca în cantonament. Iar Manea închidea antrenamentele ca să nu vadă alţii cine conduce, de fapt, şedinţele de pregătire.

Nu e uşor să ai un “secund” Ştie-Tot. Dar, judecînd după evoluţia Rapidului în tur, nu strică să ai un lector universitar la echipă. Ciprian Panait se ocupă de doi ani de “tineretul” din Grant. Faptul că a ajuns să se ocupe şi de echipa mare sună mai degrabă a soluţie de avarie decît a experiment. Şi totuşi…

N-a fost prea devreme să-şi ia titlul de doctor la 33 de ani. Dacă Hizo era “manta de vreme rea”, Panait ar putea fi “creierul” pentru orice fel de vreme. În timpuri de pace financiară, ar fi stat mult şi bine pe dinafara rotaţiei cadrelor, luîndu-şi gradele universitare şi descoperind cîte un Lazăr sau Mazilu. Dar dezordinea de la Rapid i-a depăşit pînă şi pe “antrenorii de casă”, aşa că s-a apelat, în lipsă de altceva, la “antrenorii de bibliotecă”. 

O echipă are nevoie, pe lîngă un responsabil cu gluma, ca Manea, şi de un responsabil cu seriozitatea. Unii tehnicieni sînt şi una, şi alta. Valentin Stănescu, de exemplu. Cei mai mulţi şi-l amintesc pentru atmosfera scînteietoare din jurul lui. Dar primul titlu din istoria Giuleştiului n-a ieşit din anecdote, din haosul boemei, ci din ordine. Din scrisul alungit, cu cerneală, cu care “Zimbrul” îşi umplea caietele studenţeşti de antrenor.

Panait nu e genul care să iasă în faţă, să se bată la titlul de Mister Popularitate. S-a trezit în luminile rampei după ce personajele de serviciu au dat bir cu fugiţii. Poate ştie să spună bancuri, poate nu. Dar pare să stea destul de bine cu teoria. Şi, dacă nu rezolvă nebunia de la club, poate măcar să-i dea o definiţie corectă.