December 2008 ↓

“Îmi doresc ca în 2009 să se termine cu crimele şi bătăile de stradă, iar oraşul nostru să fie un loc mai bun, de care copiii noştri să fie mîndri”. Aşa suna rugăciunea compusă de Steven Gerrard pentru Catedrala din Liverpool. După cîteva zile, căpitanul “cormoranilor” punea un DJ la pămînt (totul a durat zece secunde, zic martorii) şi stîrnea o bătaie într-un bar.

Zorii de luni şi blitzurile au surprins un bărbat de 28 de ani privindu-şi mirat cătuşele, de parcă le primise cadou. Gerrard, comenta “L’Equipe”, a fost marele perdant al “Balonului de Aur”. N-a cîştigat nici un trofeu major, iar restul, oricît de grozav ar fi, nu se pune.

Dar nu din cauza mingii suflate de Ronaldo a dat cu pumnul în “Lounge Inn”. Ci dintr-o oboseală omenească. Gerrard a stat, pur şi simplu, prea mult pe baricade, faţă-profil, cu maximă vedere la abis. Era firesc să ameţească. În clasicul stil englezesc, nu altfel. Şi tocmai el, nu rezerva a treia de portar.

E bine să lăsăm eroii să se ducă la culcare, din cînd în cînd. Şi să ne pregătim temeinic pentru astfel de situaţii perplexe. Nu vorbim de fotbalul nostru, care de ceva vreme n-a mai pus în circulaţie modele de cursă lungă. Nimic excepţional, nimic de ţinut minte, în afara trendului manelist fără istorie. Vorbim de FOTBAL şi de eroii lui suprasolicitaţi şi supradimensionaţi.

Vine un moment cînd îşi recapătă furibund statura umană. Şi atunci nu mai merge cu “vreau o lume mai bună pentru copii, fără arme, crime şi bla-bla!”. Atunci dau peste ei lucrurile mici şi ajung să îşi dorească, simplu, disperat şi în mare taină, ca în 2009 sau mai tîrziu, peste ani şi ani, copiii lor (Gerrard are doi) să fie mîndri de ei. Atît.

“Arestarea lui a şocat fotbalul britanic. Dar pentru milioanele de fani, Gerrard va rămîne întotdeauna un erou”
“The Sun”, cotidian britanic

Balint va sta pe una dintre cele mai incomode bănci din Liga 1

Ca jucător, Balint a fost omul cu golurile decisive, apariţia firească şi providenţială din gura porţii. Capul lui a împins mingea în poarta Argentinei şi România dincolo de grupe la Mondialul italian. Iată-l acum pe bancă, la Timişoara, din nou, după doi ani. De data asta, ca principal. Vrea să-şi testeze comentariile sclipitoare în iarbă: “Pentru mine, postul ăsta este cea mai mare provocare!”. Si-a format ochiul în civilizaţia Ligii Campionilor, va trebui să-şi readapteze vederea la cenuşiul crunt din Liga 1. În asta constă miezul tare al provocării.
După protestele de stradă la plecarea lui Uhrin, conducerea bănăţenilor avea nevoie de un nume cu priză directă la public. Au abandonat în timp util răsfoitul cărţilor de telefon nemţeşti sau olandeze. Şi l-au adus pe Balint, mizînd pe popularitatea lui. La fel cum s-a procedat în cazul lui Lăcătuş la Steaua.

Ca să facă pace cu galeria, conducătorii ar garanta marea cu sarea, numai respectul profesionistului la locul de muncă, nu. Şi, odată ce-au închis gura suporterilor, deschid gura în vestiar. Şi în afara lui. La conferinţa de presă dinaintea plecării, Uhrin a răbufnit în dialect ceh obidit. Nuanţele s-au pierdut la traducere, dar tot a trecut mai departe nemulţumirea că şefii s-au băgat peste el la echipă. Ca să nu se întindă vestea, conducătorii Timişoarei i-au acompaniat plecarea cu aria calomniei, în remix de mahala.

Criza financiară reprezintă doar una şi nu cea mai gravă dintre problemele cu care Balint se va confrunta la clubul bănăţean. Înainte de a-şi scoate lavaliera şi a-şi sufleca mînecile pentru “marea provocare”, ar trebui să se întrebe de ce n-a rezistat Uhrin la Timişoara.

A lăsat echipa pe locul trei în campionat. La fel ca Balint, şi cehul are bun-simţ, ton decent, charismă, cultură tactică. Sînt cumva calităţi incompatibile cu postul de antrenor la Timişoara? Sau poate performanţele au deranjat! Poate au intervenit străvechea teama de victorie şi recenta nevoie de zgomot!

E bine ca Balint să-şi pună întrebarea. Capul lui ar putea fi decisiv şi pentru el, şi pentru soarta Timişoarei. La Mondialul din ‘90, împotriva lui Maradona argentinianul, Pele românul îi avea alături pe Hagi, Sabău, Rednic, Andone, Lung, Lăcătuş. Noua generaţie de tehnicieni. Poate ascensiunea lor ar fi fost mai lină şi consacrarea mai rapidă, dacă n-ar fi avut de-a face cu noua generaţie de şefi de club. Cei care prin ‘90 se formau definitiv ca şefi de butic.