October 2008 ↓

Dinamo - Steaua e “un meci neschimbat”, observa Traian Ungureanu. Neschimbat pentru că fotbalul românesc şi-a păstrat, după ‘89, vechile structuri de dominaţie. Noii conducători de cluburi îi admiră şi-i imită pe cei vechi. În mentalităţi, în apucături, în “dorinţa de a-şi tranşa virilitatea pe teren, prin intermediul echipelor”.

În comunism, suporterii nu primeau decît rol de figuranţi pe scena duelului fotbalistic dintre clanurile partidului unic. Acum, fanii îşi revendică o partitură principală. Dacă s-a schimbat ceva la Dinamo - Steaua, asta este: pregnanţa publicului în derby. Suporterii încep să aibă o voce distinctă, de sine stătătoare şi tot mai conştientă de importanţa ei în fenomen. O voce dornică să se exprime. Gata să-şi apere propriile drepturi şi obligaţii. În primul rînd, dreptul şi obligaţia de a-şi încuraja echipa.

Ceva s-a schimbat în felul în care oamenii se raportează la derby. Fotbalul nu mai ţine loc de altceva. Suporterii nu mai aşteaptă victorii care să ţină de cald, de foame şi de libertăţi. Doar victorii, emoţii, poveşti.

Sigur, rămîn valabile asemănările dintre vechii şi noii potentaţi, “mahalagii opulenţi, prinşi între bloc şi viaţa la curte”, cum îi numeşte T.R.U.. Dar Dinamo - Steaua s-a schimbat. Nu credeţi? Uitaţi-vă în ochii copiilor. Ei au văzut toate cele 118 derby-uri. Nu cele care au fost, cele care vor urma. Veţi şti din privirea lor că lumea se schimbă, societatea se schimbă şi fotbalul o dată cu ea.

Sîntem în 2008. Spectatorii s-au eliberat de penumbra sistemului şi devin parte integrantă a spectacolului. Nu mai pot fi trataţi ca masă de manevră, ci ca grup care-şi redescoperă valorile şi identitatea. Înfruntarea dintre şefii de conjunctură a trecut în plan secundar. Nu mai este meciul lor, al gherilelor economice conducătoare. Jocul s-a democratizat. Ne priveşte pe toţi.

Galeriile stelistă şi dinamovistă sînt ca vasele comunicante. Cînd tribunele alb-roşii se umplu, se golesc cele roş-albastre. “Cîinii” duc dorul suporterilor, iar şefii Stelei nu ştiu cum să scape de ei. Sub diverse motive. Unul ar fi că vor să-şi protejeze echipa de sancţiuni. S-o “apere” de propriul public! Cît cavalerism!

În locul rivalităţii tradiţionale dintre galerii, avem de-a face cu rivalitatea dintre galerii şi conducători. La ambele cluburi. Şefii lui Dinamo s-au certat îndelung cu suporterii, apoi au revenit la sentimente sensibil mai profitabile. Problema e să revină şi fanii. Pe stadion. La ultimul meci, cu Oţelul, n-au fost mai mult de două sute! În ritmul ăsta, dacă nu se nimerea derbyul, tribunele din Groapă ar fi ajuns mai goale decît la meciurile cu uşile închise.
E un mare noroc că şefii stelişti şi dinamovişti nu s-au certat în acelaşi timp! Ce s-ar fi întîmplat dacă acţionarii răvăşiţi de mesajele fanilor refuzau să vîndă bilete la derby? Ce moral aveau jucătorii? Cît de dezolantă era atmosfera? Oricît de vocali ar fi conducătorii, nu cîntă ca galeria!

Dacă nu le convin fanii, există metode moderne de a fabrica alţii. Şi e de mirare că oamenii de fotbal, care se pricep la toate, inclusiv la presă, nu s-au gîndit la ele. Ar putea să cloneze fani după chipul şi asemănarea lor. Ori ar putea importa din China suporteri natural identici.

După cum, pe lîngă înjurături, există şi alte metode de descărcare nervoasă pe conducători. Fanii lui Manchester au tăcut tot meciul cu Birmingham, din prima zi a anului. “A fost ca la înmormîntare!”, a comentat Sir Alex.